mi-era dor de voi, dar si mai mult imi era dor de mine acolo.
dupa primele acorduri, stiam ca povestea mea muzicala este sincera si exhibitionista. aveam nevoie de ea pentru linistea sufletului meu, dar si pentru ca voi sa ma aflati asa cum sunt. am continuat sa scriu si sa cant pentru ca descoperisem cea mai buna terapie… pentru amandoi. eu ma reformulez mai clar cu fiecare nota, voi… ascultati daca doriti si… poate… va redescoperiti la randul vostru. din acest motiv (si nu numai), concertul de martea viitoare este unul cu totul special.
nu e prima oara cand impart scena cu Alex Nichita, insa este pentru prima oara cand facem asta voluntar si constient, ca o echipa inchegata dorind sa transmita idei, senzatii, sentimente. ne cunoastem de sase luni, timp in care am trecut impreuna prin multe si am ales sa muncim impreuna, sa ne distram impreuna, sa cantam impreuna. simtim amandoi ca proiectul Tivodar este un pariu castigator – marti, va vom putea dovedi si voua ca asa este.
avem in plan cateva din piesele noi, pe care le-am presarat in cadrul aparitiilor de la Om Bun, Iron City sau Bocancul Literar-Pariu pe Prietenie, pe lista sunt si nelipsitele preluari. cea mai mare bucurie este, insa, aceea ca un prieten drag de scena, genial chitarist si om cu suflet imens, a acceptat sa ni se alature ca invitat la cateva piese. hint: am mai cantat impreuna de cateva ori si ne-a placut de fiecare data.
mi-era dor de voi si imi era dor de mine acolo, pe scena. ne vedem marti, incepem la ora 21:00.
abia astept.
dupa un 2009 rotund, plin cu multe si marunte, anul din care ne pregatim sa muscam mai adanc aduce asteptari mai mari. mult mai mari.
cel mai lung dintre drumuri incepe cu primul pas… va invitam sa pasiti alaturi de noi marti, 9 februarie, ora 21, in clubul 100 Crossroads.
p.s.: multumim lui Alooper pentru fotografii
a doua zi cu frig. in noapte, cativa fulgi evadati mi-au luminat gandurile. deci se poate… se poate sa scapi din colivie.
pietrele pe care trebuie sa le rostogolesc spre varful muntelui fac parte chiar din trupul meu. uneori, ele nici macar nu au o forma fizica, insa le simt greutatea pe umeri si alerg mai departe spre varf, cu forta nebuneasca a claustrofobului inchis in spatele gratiilor.
se intampla cateodata sa simt gratiile ca niste tentacule impiedicandu-mi miscarile, stavilind respiratia. sunt ziduri pe care uneori nu le vad a putea fi depasite.
iluzie: zidurile si gratiile sunt bariere nascute de gandul sau trupul uman, traiesc atata vreme cat esti dispus sa le dai viata. nu vei gasi nici ziduri nici gratii in pulsul viu si salbatic al Insulei.
Ultima Colivie ne intemniteaza doar trupurile, insa inima va continua sa lumineze.
Tags: on an island
m-a trezit in mijlocul noptii un strigat frant in doua: auzisem raza de luna rasucind incuietoarea.
linistea mi-a marturisit: s-au terminat toate coliviile din lume – ieri noapte, au folosit-o pe ultima pentru a inchide fulgii de zapada.
de dimineata, am taiat frigul cu trupul meu viu si inca tanar. credeam ca m-am inselat, dar acum vad ca avusesem dreptate. nu ne ramane decat sa mergem inainte prin labirintul de gheata luminat din vreme-n vreme de bataile inimii pana vom dezleaga taina hartii catre Ultima Colivie. intr-adevar, azi noapte au folosit-o pe ultima.
daca ne vom mai gasi inchisi de astazi inainte, va fi pentru ca am facut-o noi insine.
Tags: on an island
gerul coboara, muscator, in sufletele oamenilor mari spre copilaria lasata fara apararea basmelor de odinioara.
culeg cu foame zambete de pui de om si ma straduiesc a le semana in inima mea uitata de anotimpuri. cateodata le fur chiar inainte sa intinzi tu mana, prietenul meu de suferinta, batrane.
pentru ca nu mai avem anotimpuri pentru toti, s-ar cadea ca fiecare sa-si inventeze anotimpurile proprii.
am hotarat: trebuie sa ma salvez. astazi, decretez nasterea anotimpului ianuarie. daca vrei, pot imparti anotimpul meu cu tine. nu-i cine stie ce si e destula dezordine, dar e decomandat si ai destul loc pentru nebunie si zbor.
poate ca nu mai avem anotimpuri pentru toti, dar cred ca am gasit un anotimp pentru noi. anotimpul 5… am sa-i spun “acasa”.
am atipit cu capul pe manerul canapelei. miroase a cafea si frigul diminetii necheaza la geam, asteptandu-si domesticirea.
in visul meu din pergament, oameni traiesc cu capul pe umeri si inima la vedere. in visul meu, imbatranim precum o lumanare, in flacari de la un capat la celalalt. in visul meu, fiecare intrare intr-un parc are o cutie de unde poti lua creta colorata gratis.
pleoapele tremura iar degetele schiteaza in aer, grabite sa termine, tot soiul de linii frante si curbe.
…………………..
lumea de dincolo de pleoape nu-i chiar atat de diferita. ii lipsesc lucruri marunte, atat de marunte incat le vezi… numai daca vrei sa le vezi. asta e bine.
insa mai e ceva. in fiecare ceas petrecut veghind avem parte de miracole. unele salveaza vieti, insa unele, desi la fel de importante, par ochiului marunte.
atat de marunte incat le vezi… numai daca vrei sa le vezi.
la mijloc, intre cele doua lumi microscopice, e marul zemos din care voi musca de indata ce pleoapele se vor deschide.
ingerii au hotarat sa sparga oglinzile. fara frica taieturilor, au adunat cioburile in palme si le-au strans, iscand asupra lumii noastre tomnatice urgia scanteilor albe de lumina. ninge. de doua zile, ninge intr-una, asa cum imi doream.
voisem ca zapada sa acopere, macar pentru o vreme, betonul si griurile dintre noi. am primit in schimb o avalansa care imi intra sub piele prin taieturile fine ale frigului, curatandu-ma pe interior.
e bine cum n-a mai fost de mult. azi ninge si vreau sa viscolesca.
zilele trecute am reusit sa construiesc o casa.
da, a fost ceva nou si indraznet: am mesterit pentru noi un iglu din zahar cubic, pe stancile rosietice de langa Marea Moarta. m-am multumit cu cliseul norului pe post de saltea si cu farfuriile adanci in forma de scoici. avem draperii tesute cu ceata si in fiecare seara un licurici aduce cateva cani de lumina, sa ne treaca peste noapte.
imi lipsesc o sumedenie de lucruri: sagetile cu care sa prind zarea in colturile ei atunci cand universul mi se clatina, paleta pe care sa amestec culorile atunci cand desenez rasaritul. cu toate astea, nu m-as intoarce pentru nimic in lume intre peretii de beton ai casei pe care voi vreti sa mi-o dati in chirie.
noul hobby al serilor indopate cu singuratate: m-am invatat sa tricotez picaturi de lapte pe panza de paing.
imi balaban oasele in curcubeul legat de-a-ndoaselea, asteptand… fiecare ora ce miroase a departare face sa ploua cu firmituri scanteietoare de inima.
e ca intr-o carte ruseasca, lipseste ceaiul cu rom. e frig si obosesc repede, dar nu-i nimic: in curand se va sfarsi razboiul si vom reveni acasa.
ascult la lumina zorilor crapandu-se dintr-o fereastra de tren povestea unui tunel, a unei lumi.
era un timp cand nu ma simteam in trupul meu acasa. era o vreme cand nu puteam pasi, articula – a fost o vreme in care priveam si ma priveam uimit. toate erau basm, toate erau reale fiindca invatam a le pipai, gusta, simti.
au trecut ani si viata s-a schimbat. inca un 23 martie. o zi ca oricare alta – vreasc pe focul anilor ce ma gonesc spre inca o plecare.
noi doi semanam tare mult.
suntem doua culori atat de diferite incat nici prin cap nu ti-ar fi trecut sa le asezi una langa alta. suntem doua cantece diferite – da, da, ca-n cantecul acela constatativ despre minuni. si tu si eu suntem copaci, insule, oameni de lut, glas si inima.
abia cand mi-ai plans, am inteles de ce marea nu va fi niciodata indeajuns de sarata.
noi doi semanam tare mult. preferam sa inchidem ochii si sa ne refugiem in spatele zidului. maine va fi mai bine.
stefan tivodar – pana maine (visul lui Bach)
Tags: my ghosts
afisandu-ma indiferent, iti parcurg conturul buzelor cu privirea.
iti cunosc din capruiul tremurand fiece zbatere al muschiului coapsei. din spatele urechii iti voi culege bataia de inima si-am s-o asez in fata ta, curata si calda, ca atunci cand ti-ai simtit pieptul viu pentru intaia oara.
ma arunc in trupul tau verde cu furie si foame. am sa-ti smulg radacina din ghiveciul acesta in care te simti atat de comfortabil si am sa te asez in pamantul padurii din care vin. in mine miroase a iarna cu brad si zapada alba care poate ascunde orice pana in primavara.
primavara e a ta, o vei gasi in tine fara sa-ti spun unde sa cauti, fara sa-ti spun cum te numesti sau cine vei deveni.
atarn intre somn si veghe, schitat in linii subtiri de carbune pe cearsaful alb, apretat.
respir atent, temandu-ma sa nu ma risipesc intre cutele mirosind a curat abia nascute, inca fierbinti. imi simt pulsul gonind fara capastru, taciune inca arzand.
iti voi aminti gustul meu, din celalalt capat al tigarii aprinse. zorii nu vin inca – nici nu-i voi primi. e prea multa lumina deja.
un rege fara regat e mereu fericit: supusii sai sunt linistiti si obedienti, remarcandu-se mai cu seama prin lipsa de materialitate.
regele fara regat nu e pandit de frica vreunei abdicari sau de cine stie ce revolutie mocnind. regele fara regat isi aseaza coroana pe oricare parte a capului fara sa-si faca griji pentru imagine.
regele fara regat isi gateste singur fazanul impanat, il gusta spre a se convinge ca nu va fi otravit, apoi se infrupta fara retinere, fara maniere si fara pofta de mancare – un rege trebuie sa se comporte conform fisei postului.
stefan tivodar, M.I.S.H.U & teddy – bongo bong/scrum/peste rabdari
Tags: my ghosts
“Mi-am imbatranit timpul,
Mi-am imbatranit verile,
Chiar si lacrimile mi le-am imbatranit
Alegandu-te prin venele mele.
Mi-am intunecat urma pasului
Mi-am intunecat zambetul
Chiar si respirarile mi le-am intunecat
Asteptandu-mi-te inapoi. stiind c-ai sa vii.
Mi-am zdrobit trupul
Mi-am zdrobit mintea
Chiar si sufletul mi l-am zdrobit
Asteptandu-te sa mi-l reconstruiesti.
Copiii se jucau printre schijele ramase dupa razboi,
In jurul meu, indragostitii toti faceau dragoste ca intaia oara,
Iar eu…
…iar eu..
Mi-amintesc si acum cum ceva imi golea sufletul.
La un moment dat am inceput sa fug…si fugeam
Si de cate ori ma impiedicam
Un alt motiv de a fi fericit ramanea in urma.
Intr-un tarziu m-am oprit la radacina unui copac
Si mi-am ingropat ochii adanc.
Si am inceput iarasi sa-mi imbatranesc timpul, verile, urma pasului, zambetul, trupul mintea.
Asteptandu-te iarasi si iarasi..”
………………
cuvinte vechi, nascute de mine acum o viata si reamintite de Tatiana. s-au schimbat multe de atunci dar sentimentul ramane. colac peste pupaza, am mai si imbatranit un an prin voia timpului… mergem mai departe. cateodata, e bine sa-ti amintesti.
intunericul e doar o plapuma cuminte, acoperind visele noastre pentru cei carora alegem sa nu le dezvaluim. in spatele ei, construim impreuna ritmul in fiecare secunda, infiorati de miracol.
trebuia sa-mi faci din nou cunostinta cu mine… ai facut-o fara sa stii. nu puteam sa nu apas declansatorul la randul meu, pentru ca tu sa te cunosti, sa te indragesti, sa ma vezi/vrei aproape… zambiti, va rog!
cred in tine, femeie, caci tu stapanesti toate strazile, toate raurile, toate cerurile si toate caderile.
imi creste iarba din maini, din picioare. ma cucereste verdele ce zboara neindurator catre cer. astazi, intins pe pamant, am privit albastrul cum n-o mai facusem de mult decat in cantec si am inteles in ce fel trebuie sa fiu aici, acum, pentru a privi minunea nasterii mele.
mi-ai daruit timpul pe care intr-o vreme il pierdusem. il cautam in dansul acelor de ceasornic sau in curgerea umbrelor pe peretele inalt din fata mea – mi-ai povestit, aratandu-mi-te, despre o altfel de lume, pe care o intuiam dar pe care n-o atinsesem niciodata. imi privesc acum reflexia cu ochi curiosi, plini de teama, dar hotarati.
acum sunt viu ca un copac, ca o piatra, ca un fir de cer. acum sunt viu, ca tot ce fusesem fara sa inteleg. imi creste iarba din maini, din picioare. ma cucereste verdele ce zboara neindurator catre cer. astazi, intins pe pamant, am privit albastrul cum n-o mai facusem de mult decat in cantec si am inteles ca trebuie sa te primesc aici, la rascrucea intre copilul ce sunt si barbatul ce devin.
simt curentul de aer atingandu-mi fin tamplele.
geamul se transforma in ploaie. mi-am rotit scaunul dinspre birou si ma uit atent, fara tinta, la broboanele incolore ce mangaie suprafata transparenta. afara e frig, nitel vant si ceata, cum ii sta bine unei zile in care te intorci acasa. as pierde timpul in mine, lenevind pe acorduri de jazz si curba sanului tau pulsand. vreau culorile tale.
aud picaturile lovind fereastra inchisa. cu totii inchidem ferestrele cand ploua insa, daca stau sa ma gandesc bine, geamul meu e inca deschis. ma intreb ce se petrece cu toata apa care intra. unde se duc toate, atunci cad se duc?
mi te ascunzi, jucausa, in palma. de acolo pana pe piept, in piept… e doar un pas. simt curentul de aer atingandu-mi fin tamplele.
e de la prima pagina impinsa delicat, dar hotarat, de la dreapta spre stanga.
suntem copaci, iar anii vietii ce-o traim ni se astern pe coapse, in cercuri concentrice din ce in ce mai stranse. batranetea ne ajunge la os si ne doare secat, ca o foame careia n-ai cum sa-i pui capat. coloana nu cedeaza sub apasarea anilor, ci se contracta, sub socul durerii: de aceea ne si aplecam, neputinciosi, cand ne ninge in par.
anii sunt cercuri. clipe, vise, visuri – toate pot fi calculate exact folosind functia tangenta. cand pierzi masura, un alt cerc (pe care se rotesc, disciplinate, ace de diverse dimensiuni) iti aminteste in care dintre dimensiuni te afli. e bine ca esti aici, am nevoie sa fii aici. cateodata ma simt ca o umbra fara de copac.
orele sunt discuri de pickup pe care timpul isi aseaza gheara, iar muzica suntem noi, copaci din care un Cineva iscusit a inchipuit o chitara. cand acordajul cade, cand cercul se strange, esti acolo – parte din trunchiul meu. doi copaci batrani, inflorind… impreuna.
sa scriem impreuna istoria unor ziduri.
ne-am cumparat caramizile de la altii, platind pentru ele pret greu. plecand de fiecare data, taraiam dupa noi cate un saculet greu si incomod pe care am hotarat sa-l punem la pastrare, langa celelalte. cu timpul, in debara s-au tot adunat saci plini pana-n varf. la ce bun? – aceasta-i intrebarea.
…………………………………………………………..
aceasta era intrebarea. acum nu mai e timp de prea multe intrebari. una peste alta, caramizile si-au gasit o noua viata in peretii pe care ii construim, febril si cateodata nepriceput. e clar ca niciunul dintre noi nu-i zidar de meserie – zidurile pe care le ridicam acum n-au nevoie, insa, de prea multe sfaturi dn partea unui arhitect.
e tare interesant sa observi de la distanta fenomenul. pe doua maluri ale Sperantei, zidurile se inalta tot mai drept, tot mai sigur. pana nu demult, le ridicai ca sa te aperi. intre timp, zidul a dobandit o intrebuintare noua si creste in continuare, lunecand in arc spre apa. de cealalta parte a valurilor caramizile cad, sigure, la locul lor, inchipuind celalat capat al unui drum la care fiecare dintre noi, Sisif astazi salvat, visa odata.
peste mine se aseaza tot felul de secunde, ca niste piei de sarpe care, in loc sa se dezlipeasca, se strang tot mai mult de trup.
unele sunt calde si moi, cu miros de scortisoara si ceai cu rom intr-o dugheana friguroasa, pe lac. in fata mea, aschii de plastic danseaza prizoniere intr-un glob de sticla agitat scurt, energic, neputincios…
…altele aduc a tablou de familie, cu ciorba de loboda si zambete largi, comfortabile, in jurul unei mese de bucatarie.
altele miros a noapte de primavara, a asternut proaspat schimbat, a cafea tare si amara, cu o picatura de lapte
toate se aseaza firesc, peste pielea mea flamanda de tine.
o sfera. doua trupuri invelindu-se, dezgolindu-se, hranindu-se, infometandu-se. o sfera. sanul tau invelit de palma si buzele mele.
o clipa. degetele tale, batand aerul in timp ce mana cade catre covor. o clipa. spatele tau intins ca vana unui arc, asteptand sa trimita sageata.
cand ti se desprind aripile, esti atat de frumoasa incat ma pandeste pericolul de a ramane mut de uimire, contempland.
te vad in alb si negru, dezbracata si obosita, abandonandu-te ritmului in care plamanii se umplu si se golesc. tampla ti se zbate a gand zvarcolindu-se, salbatic.
te vad monocrom, cu lumina alba asezata tandru deasupra unghiului drept alcatuit de bratul tau, acoperindu-ti ochii.
te ating: pulsul e un cal salbatic, aruncandu-si gatlejul inainte spre a forta linia de sosire, iar secundarul inca masoara.
nu mi-e teama de grayscale. te voi imbratisa cu atingerea vantului de seara la margine de mare. ma voi imprastia in fiece fir de nisip pe care-l calci. ma vei gasi in scoica pe care o ascunzi in san, ma vei imbratisa strans, aruncandu-te in valuri. iti voi fi dimineata iar tu imi vei fi inserare, pentru ca toate culorile sunt in rasarit si apus, pentru ca doar marea si soarele fac dragoste mai frumos decat noi doi. apa sarata vindeca ranile.
era placut, ca intr-una din primaverile copilariei. cerul era imbracat in nori si undeva, departe, scanteile se luau la intrecere spre pamant. un paianjen nevazut a intins cateva fire intre doi nuci si te-am zarit asezata, lenes, la umbra.
mi-aduc aminte si acum cu cata foame m-am napustit asupra ta. fara masura, m-am infruptat din buzele tale intredeschise. ca la un semn, perdeaua ploii ne-a acoperit, aparandu-ne de ochii trecatorilor. zambeai din toata carnea. m-ai prabusit pe covorul moale si mi-ai daruit boaba cea de roua, strapunsa de un fir de iarba.
am tras pamantul peste noi si ne-am iubit mult, mult de tot, pana cand a rasarit din noi o bucata de lut. Dumnezeu a frant-o in doua si a facut dintr-o bucata un barbat si din cealalta o femeie.
spirale aurii si asurzitoare se prabusesc spre interior, taind pana la sange aerul fierbinte. nu mai exista coordonate de spatiu sau timp – lumea s-a frant. ai putea crede ca absenta oricaror legi ale fizicii face rau dragostei noastre – ei bine, crezi gresit: in lumea asta, e normal sa ne putem tine unul pe celalat in palma in acelasi timp.
cateva raze de lumina se aduna intr-un snop colorat si viu, mirosind a libertate. primeste-l: e cel mai frumos buchet de flori pe care ti-l pot oferi in dar. niciodata nu m-am indoit: intre cei patru pereti ai inimii, suntem amandoi acasa.
printre nori de sticla vad cerul verde intinzandu-si bratele deasupra mea. lumea se vede ciudat cand stai intins pe nisipul din stele si-ti ploua cu mirari peste cordul larg deschis.
la ce bun sa ma tem de goliciune ori de pulsul viu al orelor strabatandu-mi coaja? nu mi-e teama nici de cei care spun ca iarba e verde si cerul albastru. nu stiti nimic. iarba impleteste ata cu care mi-am legat cele patru zari ale vizuinei, rasturnand-o catre sine insasi. vantul poarta zmeul tot mai sus, pana acolo unde vezi desenul perfect conturat. cerul e alb – harta pe care am descifrat-o abia intr-o noapte de aprilie, cuprins de friguri, mirari si dragoste.
iar peste toate astea tu esti aici, picurand in mine fiecare din culorile pe care le aveam fara sa stiu. printre nori de sticla vad cerul verde intinzandu-si bratele deasupra mea. miroase a levantica uscata si a trupul tau gol, hranindu-se din mine.
mi-e frica doar de ceea ce nu pot intelege, dar vreau sa inteleg totul.
sunt o bucata de carne nascuta dintr-o alta bucata de carne, un suflet rupt din alte suflete care s-au iubit candva. sunt o flacara, sunt vant, sunt padure, sunt munte si prapastie, sunt floare si zid, sunt lacrima si zambet, sunt marea sarata lina sau prada furtunii.
cu ochii am vazut, cu mainile am atins, cu inima am simtit. n-am uitat niciodata sa fiu viu si nici n-as putea sa o fac. am limitele oricarui om, libertati de care profit si alegeri pe care nu le fac stiind exact de ce. mi-e frica de multe, dar nu mi-e frica sa o spun clar si calm, cald si ferm: sunt aici, sunt parte din tine, sunt tu asa cum nu te-ai descoperit niciodata.
pana acum.
privindu-te in oglindirea apei, iti vezi imaginea diluata intre pietrele rotunjite de vreme si mangaierea clipei ce nu va mai fi la fel niciodata. imi trag respiratia, pandindu-te de la adapostul trupului flamand.
vremurile curg, ascunse sub patura incolora a firului de lacrimi pornit dinspre munte catre coapsa ta ce patrunde apa.
aerul rece miroase a verde. inima isi primeste, vesela, lectia de dezimblanzire.
numele tau este iedera verde si umbroasa
trupul tau e pahar in care ma scurg
gustul tau e singurul care imi astampara setea si-apoi ma face sa mai vreau o sorbire
ma primb prin ploaie si-ti simt mirosul. degetele tale ma ating cu fiecare picatura. nu e furtuna – doar facem dragoste fara teama, in vazul intregii lumi.
cand mi-e sete si visez la racoarea trupului tau peste buze, desfac inca un plic cu roua din cele primite atunci, in dimineata cand lumina m-a facut sa vad intaia oara. hartia paraie incet, deschizandu-se si deja simt viata curgand iarasi in spatele pleoapelor. inca o zi, inca o lumina.
uimitor, dar adevarat: in vremurile astea, o picatura e destul sa-mi astampere setea. erau vremuri in care izvoarele secau fara a-mi face pe plac. astazi, e de ajuns sa ma las sarutat de o boaba de roua pentru a inverzi, intocmai asa cum am avut nevoie pana acum, de atatea secole.
proiectul Tivodar (asa cum ne-a numit bunul si blandul nostru prieten Johnnie) pleaca din nou la drum. de data asta nu trece mari si tari, ci aterizeaza doar cativa kilometri mai incoace, in cetatea Targovistei. va asteptam pe toti cu drag!
pisici de ciocolata danseaza rumba pe gramada de busteni din curtea castelului alb-negru. ceva mai incolo, la o dimensiune distanta, castelul sepia e invadat de angoasa, neliniste si iedera rece. lumile fara culoare se frang de fiecare data cand inginerul lor doarme. nu exista zbor fara umbra, insa ne-am obisnuit sa privim in jos in loc sa privim inainte.
straturi peste straturi, lumile se invelesc una cu alta, ingropandu-se tot mai adanc spre uitare. nu e nevoie decat sa vezi care iti este acum casa, unde iti odihnesti trupul obosit si unde dai drumul sa pasca turmelor de fluturi. zugravit in culorile pe care le asteptai, le sperai, le tanjeai, ultimul castel isi deschide portile in fiecare zi. <acasa> e o piele de care nu va trebui sa te lepezi niciodata.
cateodata, sunetele isi schimba forma. cateodata, drumurile capata alt inteles. cateodata uitam ca sa descoperim iarasi, altfel.
un pas. in fata lui, inca unul. traiesc asa cum simt, asa cum vreau, asa cum ma poarta aripile.
cateodata, rezervorul se goleste. cateodata, simti nevoie sa gusti din nou ierburi uitate in cuferele trecutului. zilele trec, imbatranesti dar nu inceteaza sa-ti pese.
ultimul meu festival a fost acum doi ani. vineri dimineata, ma voi intoarce in Galati mai batran, nu in mod necesar mai intelept, insa la fel de pofticios dupa sunete. ne vedem acolo.
caleidoscopul e plin cu nisip si vise. cand privesti prin lentila, se vede marea si peretele gri, neted, rasarind din apa sarata. albastrul e mai mult decat o culoare, o stare, un impuls electric traversand sinapse.
albastrul e viu, valurile se joaca in parul tau iar zilele se scurg, murind si devenind, totodata, din ce in ce mai vii.
cu naivitatea copilului, curajul adolescentului si rabdarea barbatului, construiesc un castel de nisip ce stiu ca nu se va surpa niciodata.
in noaptea asta, cerul crud de albastru e imbratisat de nori visinii, scanteind sub mangaierea unei coji de luna.
sa nu spui nimanui, dar sub perna vei gasi un colier usor, sculptat din cascavalul sarat al bucatilor desfacute din lumina de noapte. dormeai cand am deschis fereastra si m-am catarat pe stele pana sus, sus de tot, ca sa infaptuiesc nelegiuirea.
acum te miri, insa diseara vei descoperi darul si ma vei iubi. ai sa-mi spui, insa, ca nu poti primi farama de astru si imi vei cere sa urcam cerurile din nou, ca sa refacem impreuna lumina. ma vei mustra, chiar – ce nevoie sa ai tu de luna de pe cer cand lunaticul tau drag e aici, real, pe pamant?
ai dreptate. lumina noastra e singurul aur pe care ti l-as pune pe inelarul mainii stangi.
zorile ni se ghemuie in cana, crapand somnul in bucati mici, numai bune de ascuns in buzunar. mirosul tau, tavalit pe toata pielea-mi, se lasa gustat de razele ce patrund printre perdele.
ma vei ierta c-am sa imi mai torn o cana. ma vei ierta ca am sa-mi gust cafeaua din causul inca fierbinte al mijlocului tau, ma vei ierta ca voi simti gustul sanului tau cu ochii inchisi.
in schimb, eu am sa te iert pentru ca, dintre toate primeverile sufletului meu, ai ales-o abia pe ultima ca sa mi te arati.
am aflat asta platind un pret greu, vreme de mai bine de un sfert de veac: nu exista dimineti fara tine.
dragostea lui traia cand agonizant, cand linistit de albastrul ochilor ei. noptile infasurau in matase alba vise caste, patate ocazional de umbra de pacat a unui sarut de indata smuls din carnea visului, cu furie. o dragoste nu se murdareste.
diminetile erau tensionate. se arunca spre statie cu o jumatate de ora inainte, de teama ca o va pierde. de fiecare data, autobuzul ei sosea la aceeasi ora. un zambet – atat. cateodata nici macar asta – fata era cufundata in ganduri, privind pe fereastra. la cativa pasi, uneori neobservat, el construia in fiecare zi momentul intalnirii, atent la detalii si flamand sa-si implineasca inima.
intr-o zi, rabdarea i-a cedat. a coborat odata cu ea si i s-a asezat in cale. frica si emotiile i s-au transfomat in sudoare rece inundand tamplele in timp ce-si dezvaluia, calm, pasiunea. pielea de ceara si taisul din vocea lui a lovit, insa, altfel: pupilele s-au dilatat, mana s-a inclestat pe manerul posetei iar femeia a lovit, luand-o la sanatoasa.
durerea intepatoare din falca s-a potolit cu greu. “va fi bine”. a trecut o saptamana, apoi o luna si un an, dar autobuzul nu o mai aducea in statie pe fata frumoasa. zi de zi, tot mai mult, disparura culoarea din obraji, lumina din ochi, sufletul din piept. ciudata soarta – cand toate murisera, o vazu in oras de bratul unui barbat. inebuni pe loc, murmurand un sir de vorbe fara sens.
…………………………………………………
a doua zi se petrecu un fapt ciudat. privindu-se in oglinda, fata constata, plangand, ca trasaturile ii erau uratite de un zambet ce aparea si disparea, cu ritmicitatea secundarului de pe ceas. doctorii n-au putut face nimic, preotii au ridicat din umeri, neputinciosi iar vrajitoarea s-a cutremurat, soptind, tematoare, numele unui blestem. am intalnit-o zilele trecute – batrana si apasata de o tristete fara nume, ea este femeia care zambeste mereu.
cand l-am intalnit, era un copil-barbat. isi acoperise vanataile cu zambete si desena contur de aripi fiecarui trup de femeie care i se arata. se picta pe sine in ochii fiecaruia din jur – pentru el, nu existau oglinzi.
am mers langa el zi de zi, ceas de ceas. unele lucruri se pierd, altele se castiga – el ramasese, insa, acelasi copil-barbat, visand curcubee.
la radacina visului semanat intr-o seara a crescut o scara lunga pana la cer. pas dupa pas, copilul-barbat incepu sa urce. unele lucruri se pierd, altele se castiga – fiecare treapta era un pas mai sus. aflandu-se desupra coroanei copacilor, copilul-barbat se opri sa se joace cu norii. strangand in pumn puful unuia dintre ei, din palma ii curse ploaie.
unele lucruri se pierd, altele se castiga. copilul-barbat e inca pe scara, privindu-se in ochii tai. si-a castigat un nume si o inima iar acum incearca sa-si faca loc prin ploaia care curge fara oprire, catre treptele urmatoare si curcubeul pe care l-a gustat, sarutandu-te. cand l-am intalnit, ea doar o umbra. acum poarta numele meu si te iubeste nebuneste, nebun.
nu stiu prea bine sa explic incotro se invarte pamantul. stateam amandoi intinsi pe iarba inca uda si m-ai mustrat – imi amintesc si acum. ar fi trebuit sa stiu cum infloreste soarele, cum curge cerul, cum se coc norii…
stiu unde sunt punctele cardinale. stiu – l-am simtit – nordul rece si inzapezit, am taiat secole intregi la picior estul arid si acid. mi-am spalat praful de pe trup in marile vestului si acum imi haituiesc pacatele prin padurile dese ale sudului. stiu cat de mare-mi e inima si cate se pot schimba dintr-o bataie a aripii de fluture.
stiu unde mi-e casa, stiu care mi-e glasul si stiu ca ar trebui sa lupt mai mult. stiu ca nu stiu nimic fara lumina ta. stiu cine sunt, cine esti, cine suntem. stiu ca, acum, pulsul imi joaca step pe tample si mai stiu ca va fi bine.
va fi bine.
acum 4 ani, cunosteam o echipa de prieteni care mi-au marcat definitiv cursul istoriei muzicale… si nu numai. Cand ultimul lor album, numit “Trend Off”, s-a lansat in absenta propriu-zisa a trupei, am crezut ca drumul lor muzical se oprise.
am primit vestea concertului URMA de pe 4 iunie cu o bucurie cu totul speciala. prietenii, iubiri, tristeti, dezamagiri si nopti albe – toate au pulsat in mine alaturi de muzica lor. abia astept sa-i ascult maine seara. pana atunci… asez aici varianta mea a unei piese Urma, inregistrata in 2006. ne vedem la Silver Church!
stefan tivodar – out of my hands (2006)
cuvintele sunt niste seminte pe care le arunci pe pamant. sufletul tau e un pamant pe care asez, pios, verb dupa verb, atribut dupa atribut.
cuvintele sunt niste copii. cine spune ca un cuvant nu poate creste cat viata a doi oameni care si-au zambit unul altuia? poate incepe ca raspuns la o intrebare si se termina dupa multi ani, cu un zambet sugubat si carunt.
cuvintele sunt pietre pe care le aruncam in cel e langa noi. nimeni nu e fara de pacat, dar ce mai conteaza cand afara si in noi e razboi?
cuvintele sunt impletite intr-o scara pe care urcam sau coborand, fugind de noi insine. foarte rar, se intampla sa alergam spre umbra noastra din oglinda. toate pier insa, in dimineata de dupa ploaie, cand respiri aerul ei, cuvintele nu-si au rost si e… bine.
am zburat. pur si simplu, am zburat.
……………………………………………
era teribil de cald. fusese o dimineata sufocanta si ii urmase o dupaamiaza cu gust de nisip intre dinti. ma biciuia graba si m-am aruncat in autobuz, cu ochii lipiti de ceas.
doar fata frumoasa si obosita din fata mea m-a facut sa uit timpul, jucandu-ma cu aparatul de fotografiat. isi lipise capul de geam. si-a luat apoi tamplele in maini si a apasat usor, imbratisand fara putere miscarea imprimata de autobuzul ce se tara prin trafic. n-am rezistat sa nu apas pe declansator – ii opream, insa, clipele pe furis, temator sa nu fiu observat.
mi-am dat seama tarziu ca trebuia sa cobor. secundele acelea au fost cele mai goale din viata mea: m-am ridicat de pe scaun, m-am asezat in dreptul usilor fara sa gandesc sau sa simt ceva. pasind dincolo de universul inchis al autobuzului, am strans in piept aerul fierbinte si am izbucnit intr-un sprint nesabuit.
din stanga venea o Dacie Logan care virase fara sa se asigure. clepsidra s-a zvarcolit, spargandu-se. imi amintesc la perfectie cum aerul a luat foc iar pamantul s-a oprit, lasandu-ma sa plutesc. purtam un tricou rosu, o pereche de blugi albastri si eram incaltat cu sandale. in fata mea, autobuzul tocmai demara. a durut scurt si surd, poate la fel ca atunci cand am aflat lumina. am zburat. pur si simplu am zburat…
e mult verde. verdele sta intins peste iarba si frunze, parjolindu-se placid a vara. miros pamantul si il simt sub talpi ca inca o duna de nisip, dizolvandu-se sub atingerea sandalei.
Dumnezeu a mai aruncat un bustean pe foc si s-a dus sa se odihneasca. scursa de pe tample, alunecand moale pe curba gatului inspre valea dintre sanii tai, picatura de sudoare fierbe si ea. uitati de timp, ne imbratisam si ardem cu scantei, intr-o duminica veche de-un secol.
cineva a plantat in pamantul din care urma sa cresc semintele unor pene. am furat ritmul cardiac de pe talpa celor care treceau deasupra mea si capruiul ochilor din coaja batrana a unui copac ce isi strange crengile, temandu-se de traznet pe timp de furtuna. padurile de brazi m-au invatat cum sa respir, ce inseamna <acasa> si ce e verdele.
mi-am imbratisat parintii cu drag si incredere in ce vine. acum am carne, sange, nervi si timp. din cand in cand imi amintesc de aripile ce crescusera din brate, din cand in cand mi se umple gura cu gust de pamant si plamanii mi se aprind cu aerul crestelor. crestem impreuna, copil si parinti. va fi bine.
carbunii au ars, aprinsi de fulger iar cerul a devenit cenusiu, prabusindu-se peste zapuseala insuportabila a Orasului. cascade sfasaie aerul, grabindu-se spre intalnirea cu pamantul, copacii danseaza cu stropii de ploaie iar flacara din plamani paleste, incet.
ploaia nu s-a stins inca. asez ofranda de zambet curcubeului inflorit in ghiveciul de beton al blocurilor de vis-a-vis. de ce sa nu-mi las inima sa bata cand pana si zidul poate elibera culorile?
saptamana povestilor: sontac-sontac, m-am jucat cu sunete si cuvinte. sapte zile si tot atatea cantece, sapte ferestre catre ceea ce sunt, am fost si voi fi. pentru astazi:
stefan tivodar – inceput de biografie
Tags: my ghosts
piesa 2, o mai veche istorisire spusa acum cu alte cuvinte. e despre Ea, cea de care nimic nu te poate desparti.
stefan tivodar – cordonul ombilical
Tags: my ghosts
piesa numarul 3, pentru ca uneori descoperi ca toate se fac in trei, desi iti simteai inima batand doar in doua trupuri. pentru ca nici macar nu mai doare si pentru ca toti barbatii trebuie sa se tunda, nu-i asa?
Tags: my ghosts
cantecul patru, o poveste nascuta din ea insasi, intocmai cum lumea s-a nascut din oul lui Prajapati. cand iubesti, nu e mereu nevoie de cuvinte.
stefan tivodar – dansul perfect
Tags: my ghosts
piesa cinci – un exercitiu de sinceritate pentru vremurile in care totul era prea mult si prea putin totodata.
Tags: my ghosts
piesa numarul sase, crescuta intr-o singura suflare din samanta unei secunde cat fiecare zi: secunda indragostita. nu sunt departe, nici macar nu-s plecat.
Tags: my ghosts
piesa sapte. ar trebui sa se termine, pentru ca vine o zi cand buletinul nu se mai schimba iar anii si tamplele albesc.
Tags: my ghosts
piesa numarul opt, inexistanta in planurile “discului” asa cum suna el initial. e despre cum inima incepe sa bata tocmai cand te astepti mai putin, despre drumul spre Dincolo si despre cum nimic nu se termina atunci cand se termina.
stefan tivodar – ultima poveste
Tags: my ghosts
as minti daca as spune ca stiu cum au aparut cantecele. parte dintre ele traiau deja in mine din toamna anului trecut. parte s-au nascut acum, completand spatiul gol si redandu-mi chitara, visele, umbra pierduta in temeri si slabiciuni.
nu sunt cantece vesele, nu sunt inregistrate intr-un studio. sunt parti din mine nascute intr-un “acasa” nou descoperit. fiecare dintre ele are o poveste si o viata proprie, dar cel mai bine ar fi sa le puneti in player unul dupa altul. dupa o saptamana si putin… povestile se opresc aici.
Tags: my ghosts
una dintr-un oras devenit peste noapte parte din noi, panza pe care sa ne putem aseza linistiti inimile impreunate
una de pe un petic de plaja viu in amintiri, dar sufocat in realul betonului.
unele lucruri se schimba, nu si lumina care ne conduce dragostea.
arde. fiecare zi arde. un pix invizibil a desenat taieturi invizibile pe pielea mea mult prea vizibila – cate una pentru fiecare zi fara voi. la inceput am crezut ca va trece putina vreme, ca norii sunt doar in creierul meu de copil razgaiat si egoist, ca intoarcerea va deveni natural singura solutie.
a fost o vreme cand, desi nu mi-o marturiseam nici chiar mie, m-am gandit la cum ar fi sa bat din nou cuie peste usa larg deschisa. acum, vremea se masoara in certitudini – tot mai multe certitudini – ca distanta a permis inceputul vindecarii.
sunt atat de multe incat nu stiu daca le-as putea retrai vreodata, cu ochii sufletului, pe toate. ce stiu e ca am doua zile de nastere: una e in martie, iar cealalta incepe intr-un vagon de tren accelerat, la mijloc de vara. un pix vizibil insemneaza hartia biletului, starnind focul.
de atunci au trecut sapte ani.
…in Vama Veche. I kinda lost Vama Veche, however. maybe it’s fair. nu poti opri cu niciun festival degradarea unui loc atat de profund nimic si tot de-odata, insa intoarcerea unor prieteni vechi trebuie aplaudata langa un pahar de vin…
…sau de bere neagra, dupa caz. Ciuc black – prietenii stiu de ce. pentru ca stiu de ce, prietenii n-ar trebui sa uite, mormaind ursuz ca biletul e prea scump. biletul nu e niciodata prea scump, cata vreme VREI sa fii acolo.
furtuna pe mare, in ceruri si pe o scena bine aparata, la Soni. mi-am adus aminte, ascultand noua echipa propusa de Mani, de lansarea “Trend off” si de ce spuneam atunci. sambata, am aflat ca se poate. da, te poti intoarce, indiferent unde fusesesi plecat. niciodata nu e prea tarziu.
sper ca Vama sa imparta aceeasi soarta .
invatam ca vederea se naste in ochi, gustul pe limba. ni se spune ca toate astea ajung sus, la creier, care le decodifica si interpreteaza. ni se spune ca dragostea e un lant al intamplarilor chimice si ca a merge presupune doar efortul automatizat prin repetitie al unor categorii de muschi. sa trecem la pagina urmatoare.
ni se spune ca suntem o tara frumoasa si ospitaliera, cu oameni buni si iscusiti. ni se spune ca sangele stramosilor nostri a aparat Europa civilizata de invadatori si ca istoria ne-a nedreptatit. ni se spune ca noi facem alegerile, ca in mainile noastre se faureste totul. sa trecem la pagina urmatoare.
ni se spune ca asfaltul e bun, ca un metru de gazon costa mult si nu e ok sa te asezi pe iarba in parc. ni se spune ca am muncit bine, dar ca politica restrangerii cheltuieilor trebuie aplicata si pe acest departament…
dupa care nu ni se mai spune nimic. absolut nimic.
totul e doar o iluzie – biet rateu al unui creier suprasolicitat de atata vaz, auz, emotie. tu vino sa muncesti in continuare, de restul ne ocupam noi.
…………..
termenul de “human resources” desemneaza astazi doar absolventi de psihologie care plimba dosarele dintr-un sertar in altul, iar oamenilor pe care s-a cladit afacerea li se arata usa fara pic de discriminare pozitiva. nu conteaza nici scolile, nici pasiunea, nici dedicarea. nu conteaza nici risipa de resurse, timp sau nervi a celor care acum sunt stransi cu usa sa plece. important e doar sa “echilibram” un buget prost proiectat, iar daca asta insemana sa ne dam foc la valiza, ei bine, asta vom face. ar trebui sa trec la pagina urmatoare.
acolo sus, in birourile celor mari, Criza a venit precum Isus asupra poporului evreu: o sansa minunata, pe care o primesti pe jumatate.
zilele astea, am simtit fiecare graunte din nisipul clepsidrei macinandu-se intre dinti, ningand peste rotile dintate care-mi rotesc sufletul in jurul soarelui cu nume de femeie. simt inca gustul sarutului furat in goana, intocmai cu scopul de a face despartirea vremelnica sa para o pauza de cateva ore, iar trupul imi freamata, redescoperindu-se pe pamantul unde s-ar visa ingropat.
e adevarat: pe masura ce imbatranim, timpul cantareste tot mai mult si devine tot mai putin. e adevarat: te vei intoarce curand si atunci am sa fiu iarasi puternic. pana atunci, sunt doar un biet carunt insetat de tine ce numara minutele pana la 10080.
i’m a tree hanging upside down.
i used to stand the way you people think it’s right…but then you made me taste your silly fright.
it all began. it’s then you gave me fire. there was some light, there was some heat.
it all lies in a distant past now – all except your fire feeding my roots. they carved my friend into a heart-shaped drum and soon there’ll come for me.
it’s your time now, woman.
just close your eyes and reach for me. touch my burned bark.
you should hear the music of a piano – the piano i will become when they will tear me down.
there’s jazz in everyone of us.
tonight, only you can set me free.
Incet dar sigur, proiectul Tivodar iese din tiparele in care se asezase de unul singur in vremurile trecute. Incet dar sigur, se stabilesc legaturi, structuri si invatam sa citim luminile si umbrele. Se pun sub sincron dictionare muzicale si umane, iar rezultatul se aude, din ce in ce mai bun dupa fiecare repetitie.
Ma numesc Stefan Tivodar. Langa mine au decis sa se aseze, muzical vorbind, domnii Mysha Ungureanu si Alex Nichita. Echipa are un set de piese, are instrumente, are chiar si o scena preferata pentru cantari, dar… inca nu am decis care sa ne fie numele.
Pana de curand, i-am spus Proiectul Tivodar. Lucrurile s-au schimbat: nu mai este doar proiectul meu, ci un efort colectiv la capatul caruia ne vom bucura, fara indoiala, cu totii. De aceea, astept (asteptam, de fapt), parerile voastre privind un nou nume atat pe adresa folkfrate@gmail.com cat si pe adresa postmaster@tivodar.ro
ah, sa nu uit.
P.S.: Ne vedem in Vama Veche, sambata, la Folk YOU 2009 – Festivalul de Folk “Florian Pittis” !
nimic nu exprima mai bine conditia noastra de muritori decat lucrurile si locurile care mor in jurul nostru pe masura ce timpul se scurge.
candva, nu eram mai inalt decat clanta usii – atunci, parcul din spatele blocului unde leaganele erau confectionate din anvelope uzate imi colora visele si hainele. astazi, in locul acelui parc sunt doar cateva garaje.
candva, m-am privit in oglinda murdara a unui camin studentesc din Cluj si am constatat ca eram liber – atunci am sarit in primul tren spre Sighisoara si am lasat Festivalul Medieval sa-mi curga prin toti porii. astazi nu mai simt nevoia sa aflu intre ce date se tine festivalul… sau daca se mai tine ori nu. Festivalul Medieval este astazi doar un banal Festiival al Berii.
candva, in vama veche se canta la chitara, se asculta Pink Floyd la rasarit – atunci am notat intr-o agenda veche versurile unui cantec, in vreme ce pe scena canta Emeric Imre. atunci, vama veche nu era localitatea de frontiera Vama Veche, ci… altceva. astazi, Vama Veche e traversata de o bucata de asfalt a carei turnare a costat 450 de mii de euro, nisipul e al celor care fac plaja in sort si sosete iar chitarile au disparut. sunt, in schimb, terase. multe terase.
uneori imi spun ca asa trebuie sa fie lucrurile. uneori abia imi stapanesc lacrimile si mania. uneori imi spun ca este firesc: nimic nu e vesnic – nici noi, nici locurile in care traim sau lucrurile pe care le fabricam. alte ori, insa, imi place sa fiu iarasi acel copil, acel tanar.
acum 4 ani, lucram in invatamant si incepeam o poveste. sambata, vama veche primeste ultima mea sansa. sambata, ne vedem din nou la Folk You.
am vazut scari ivindu-se din senin inaintea mea, am auzit un nume ce nu era al meu dar m-am supus chemarii lui. Vama Veche era tot acolo, diferita de vama de care mi-e dor. nu o urasc, nu o iubesc – Vama Veche e o plaja cu oameni aliniati dezordonat, asteptand atingerea soarelui.
si totusi – stranie, dar predictibila coincidenta – Vama Veche mi-a vorbit. am vazut copaci ridicandu-se, marea topita in apa dulce scaldand radacini si frunze mari, maturand nisipul pentru a face loc insulitelor de pamant. am inchis ochii dar lumina era inca acolo, dandu-mi de stire ca e cazul sa nu mai fug.
asa ca am platit primarului – Charon ce aveam de platit si am lasat ochii sa se deschida. in fata mea, Insula se umpluse de lume. am cantat “Discurs”, pentru ca vantul sa stie cand sa glasuie si cand sa taca, am cantat “Drumuri” pentru cararile prafuite de alta data si pietonala de beton de astazi… Cand am ajuns la “Hey you”, am stiut ca ma vedeti si ma auziti, asa ca a trebuit sa cobor.
aveam pe talpi nisipul infierbantat de dupaamiaza al vamii Vechi.
p.s. 1: le multumesc lui Mysha Ungureanu si Alex Nichita pentru ca au acceptat sa ma ajute sa construim castele de nisip ce rezista.
va trebui sa iau la mana fiecare fraza din trecerea orei scurse, sa o sterg de frisoane si sudoare rece si sa-i dau stralucirea rostirii sanatoase.
capatana mi se invarte ca un titirez. vad destul de bine, dar nimeresc tastele mai de graba din obisnuinta decat din premeditare. mi-e destul de greu sa ma las pe mana hazardului, dar n-am ce-i face.
se spune ca, pe vremuri, prizonierii erau imbolnaviti intentionat, caci febra le dezlega limba.
eu n-am niciu secret de ascuns: imi traiesc viata intre usile aceluiasi castel, sub acelasi cer, hranindu-ma din aceeasi iubire ce ma devora si cu cateva ore in urma, cand inca nu-mi tineam febra sub control cu pastile. am crescut aici, ne cunoastem zilele si somnul. se prea poate sa crezi ca respir iute si sacadat din cauza problemelor nazale.
nu, nu e asta. in continuare, poate mai abitir decat alta data, respiratia imi goneste la gandul ca tu iti asezi mana pe bratul meu.
.
.
.
a fost tare frumos acolo sus. le multumim celor de la Jurnalul National pentru ca ne-au invitat, celor de la ForeverFolk, FolkBlog si FolkFrate pentru incurajari si sustinere.
De asemeni, nu putem uita sa multumim celor de la Radio3net pentru ca, in conformitate cu lista video publicata de dumnealor, nici noi nici Narcisa Suciu nu am cantat la festival.
later edit 1 : intre timp, la data de 13 august, postarea cu microrecitalul Narcisei Suciu a fost uploadata pe Radio3net. in continuare, proiectul Tivodar este absent.
later edit 2 : a nu se intelege ca nu s-a incercat contactarea respectivului post de radio prin emailuri si telefoane. rezultatul incercarilor de dialog anterioare postarii acestui blog entry… il puteti vedea.
Tags: my ghosts
pamantul ud imbratisase urmele pasilor cu o dragoste oarba – soarele aparut intre timp lumina puternic o cararuie pe care fiecare pas se putea distinge in detaliu. mi-am permis sa ma las amuzat de foamea cu care talpa piciorului si drumul cazand in panta se imbratisasera, lasand vizibila amprenta fina a fiecarui deget.
covorul de iarba dezveli o bucata de beton. mi-am lasat privirea sa urmareasca linia catre conturul dreptunghiular al unei imense constructii pe peretii carora se vedeau schele. un zumzet de oameni mesterind se ridica inspre lumina orbitoare de afara. apropiindu-ma, am vazut sine, peroane si un ultim vagon de metrou parasind statia. pe peretele-baraj din fata mea tocmai fusese montata o placa albastra din metal pe care se putea citi “1 Mai”.
scuturandu-mi capul a nedumerire, mi-am ridicat privirea spre drumul pe care coborisem. la stanga potecii se ridicau cateva terenuri de tenis pe zgura pe care nu le observasem. dealul era sapat in terase atent slefuite si fiecare nivel era un nou teren, imprejmuit cu un soi ciudat de gard pe care nu-l sesizasem. pe unul dintre terenuri se juca si auzeam pocnetul sec, ritmic al rachetelor in timp ce se lovea. n-am apucat sa-mi termin gandul cu gust de mirare, ca urechile mi-au agatat alte sunete. un murmur de voci de copii m-a atras, determinandu-ma sa fac stanga-mprejur pe calcaie spre statia de metrou pe care o stiam.. cu totul altfel si…una peste alta… altundeva.
vazul trebuie ca este un simt tare ciudat in lumea in care am facut ochi – lucrurile si fiintele alegeau sa mi se arate treptat, ca si cum ar fi fost prea mult pentru mine. putin mai sus de monstrul betonat, un grup de vreo 20 de copii se intrepta catre o bariera intru totul asemanatoare celor de cale ferata. in spatele barierei se arata, dintr-o data, un gard metalic la adapostul caruia iarba crestea, grasa si sanatoasa. pamantul se topea intr-o imensa mare de apa despre care n-as sti sa spun daca era lac, mare sau ocean. din loc in loc, spinari de delfin luminau scoarta apei.
in spatele imensei gradini cu verdeata vedeam rasarind o cladire cu acoperis de stuf. uimirea imi crescu in clipa in care am observat ca grupul de copii se oprise, intampinat de gazde… neobisnuite. sub conuri-coif pictate in rosu, alb si nuante de gri se ascundeau cinci… pitici! copiii nu pareau sa aiba mai mult de 6-7 ani, iar piticii le ajungeau, cu tot cu coif, abia pe la umeri.
m-am frecat, neincrezator, la ochi – dintr-o data, intregul peisaj mi se revelase in absurdul sau greu e conceput. cu o singura privire am cuprins – nici eu nu stiu bine cum – terenurile de tenis in scari, statia de metrou descoperita, ochiul de apa cu delfini si grupul de copii intampinat la bariera de gazdele-pitici. plamanii mi se umplura de aer si intrebari imposibil de rostit. urma un pas, un urlet mut si…
…cateva batai de pleoape. in fata ochilor se intindea, vertical si impasibil, tavanul de beton al camerei mele.
it finally happened.
dupa lupte seculare care au durat mai bine de doua saptamani, proiectul Tivodar urca, in fine, pe scena Folk You conform listei artistilor publicata de radio3net.
nu te teme, toate-s bune.
nu am nimic. imi simt bratele incordate atent, dar e bine, caci degetele curg, tremurande, peste pielea ta.
nu am nimic. pieptul urca si coboara mai iute decat te-am obisnuit, dar sa nu te temi: cata vreme inima mea e plina de tine, cade firesc sa ceara un spatiu mai mare intre coastele acestui trup.
nu am nimic. stiu, pleoapele imi stau inchise de ceva vreme. capul mi se umple de mirosul tau de cafea proaspat rasnita si cred ca voi intinde mana sa-ti cuprind mijlocul.
bratul descrie in aer un arc de cerc perfect, iar buzele se intalnesc, flamande. de ce-as mai bea cafea, cand iti simt gustul in fiecare dimineata?
intreaga vointa a miezului fierbinte arde, sfredelind secolele asezate, rabdator, unul peste altul. un varf ascutit de flacara impinge suflul de aer fierbinte care alearga spre suprafata. copacul s-a sfaramat in pamant, iar pamantul a invelit crusta de huma a acelei vremuri doar pana astazi. ceasul se-ntoarce, vremuri se nasc inapoi catre sine, stiind ca le chemi.
dragostea hraneste timpurile si pamantul din care pornesc toate. dragostea misca muntii, desparte marile si lumineaza drumurile. ca un covor de ierburi si tarana ridicat din centrul pamantului cand in fata ta se deschide indoiala, dragostea mea este acolo. in fiecare zi pana la sfarsitul veacurilor, dragostea este si va fi pamantul casei tale, lemnul culcusului tau, lumina vetrei pe care coci painea.
aici e acasa.
ai spune ca sunt ziduri. daca te uiti mai atent, le vei vedea doar ca doua pete de lumina intarita. peste retina ta se arunca, isteric, franturi de culoare pe care becul le transforma in umbre si lumini, mangaindu-ti curba fina a carotidei incordate.
de la un capat la celalat sunt doar trei duzini de pasi, numarat. deasupra, din loc in loc, atarna lumini iar tu te arunci inainte, lasandu-ti mainile sa atinga noaptea. in urma ta, cronicar fidel, iubesc fiecare clipa cu tine.
iubesc felul in care ne-am descoperit, iubesc noptile si zidurile astea doua care, acum, nu ne mai despart.
degetele tale scriu, febril, intr-o limba stranie, pe peretele mai vechi decat toate vremurile sangelui nostru impreuna.
candva, spuneam ca zidurile inchid drumuri. amandoi am fost orbi. exista o strada pe care sforile se inlantuie, inchipuind hamacul de neabandonat al unei iubiri pe care o simt, o stiu, o gust, o traiesc. la timpul prezent, zidurile unui oras necunoscut ne aduna si mai mult, catre un acasa cu miros de brad tanar.
am hotarat: in noptile in care nu pot sa dorm, timpul meu se va scurge in tine prin secundele desenate de pieptul tau respirand, in liniste, la o sarutare departare.
panza mea este mai mare decat toate marile. panza mea e fina precum aerul primaverii de munte. panza mea a fost tesuta din valuri de august iar broderiile de pe margine sunt lucrate cu praf de stele pe care l-am adunat noaptea tarziu, departe de Oras. tesatura te imbratiseaza, topindu-se, racoros, peste pielea ta mirosind a lapte proaspat.
in fiecare noapte cand te rotesti catre geam, imi continui desenul fara de sfarsit.
sa nu pleci pana nu-l vezi terminat.
s-au scris atatea despre vara asta….
cerneala paginilor se ia pe degete. degetele danseaza, impreunate, in fiece zi, pe mucavaua vietii noastre. viata noastra, viata mea… ore, minute – totul e o lunga insiruire de clipe din celuloid.
de astazi inainte, ma veti cunoaste si asa cum usa deschisa a declansatorului lasa sa se intrevada. sper sa va placa.
in seara asta am cunoscut niste stele nefericite. imbracate intr-o liniste amaruie, mi-au pictat calea spre luna noua pe care nici n-o observasem, mustrandu-ma pentru ca am refuzat sa ma asez in hamac langa ele.
iertata-mi fie greseala de a fi uitat de luna. dintre toate lunile, luna septembrie nu trebuia uitata sub nicio forma, fiindca datorita ei sapte devine noua. ne-am obisnuit ca sapte sa fie sapte – adevarul este insa ca, uneori, matematica oamenilor ne inseala. la drept vorbind, o absenta poate cantari cel putin la fel de mult ca prezenta la fata locului.
fata locului isi odihneste imaginea incercanata si confuza in oglinda intunecata. in seara asta nu-i bine, dar amandoi stim ca are sa fie curand altfel. vom trece prin septembrie impreuna. mi-e dor de acasa.
pamantul insulei mele e doar o coaja subtire
prin care dragostea ta isi iese din fire
catre un altceva
cu gust de ploaie, lemn verde de brad si cafea
si prind radacini in prezentul cu tine
azi, fara de veste, fara rabdare, fara de trac.
ploua nebun si cu sete iar stelele stau in hamac.
Tags: on an island
lapte negru varsat din donita lunii acopera cat vad cu ochii distantele din spatele dealului. padurea se rupe, iar pe creasta, la cativa metri inainte de vale, respira o casa.
e cald, iar vara fierbinte ne respira prin toti porii. asezati unul langa altul, privim in liniste.
imaginea devine neclara, ca sarind intr-un alt film… si e un alt film, caci padurea se lumineaza iar laptele cerului devine rosu. limbi de foc strang in brate acoperisul casei, dogorind cu scantei pana la noi, pana la nori.
doua umbre musca din flacarile ce au cuprins intreaga casa. le aud glasurile ca si cum le-ar rosti mintii mele – aici e casa noastra. o casa de flacari.
umbrele se pierd, hranind cu trupurile lor lumina ce se intinde in fata ochilor larg deschisi de teama. le aud inca vocile, dizolvandu-se intr-un ultim “te iubesc” strigat cu plamanii arzand..
..iar ceasul suna, vestind dimineata ca un sfarsit cuminte de roman.
sufletul sfaraia ca o pastila efervescenta aruncata in pahar.
aseara, am dat drumul la somn pe foc mic si m-am asezat, cu buna stiinta, de-a lungul patului. m-am incalzit greu, dar cred ca pot da vina pe vreme pentru asta: o ploaie sanatoasa stinge orice foc.
nu-i greu sa intelegi ca e bine sa ne rotim, periodic, in jurul axei celuilalt: stand pe loc, nu vezi decat aceeasi fata a lunii. mi-am dat voie, deci, sa ma rostogolesc in toate directiile, pentru ca odihna sa ma prajeasca egal, pe toate partile fiintei.
de dimineata, m-am trezit gata facut, asa ca m-am impachetat frumos, m-am dotat cu funda rosie si m-am pus pe drum, nu inainte de a mai bea o cana de ceai cu infuzie de optimism. in curand am sa-ti bat la usa: fii sigura ca vei fi acasa sa deschizi.
la adapostul trupului, inima e ferita privirilor celor din jur. o patura fragila de carne, sange si oase adaposteste, complice, organul simtirilor indiferent de ritmul pulsului ei. poate fi murdar si rece ca o minciuna bine spusa ori poate fi grabit si fierbinte, asemeni clipei de dragoste intinzandu-se cat toata viata.
trupul ce-l port e poarta prin care inima mi-a fugit, ascunzandu-se: candva, acum cateva secole, era la vedere, in causul palmei. ascunzatoarea o va gazdui pentru totdeauna, insa lumina poate iesi la iveala. nimic nu poate inchide ceea ce trebuie daruit, iar darul meu catre tine n-a sfasit niciodata.
pentru a vedea ce-a mai ramas de deschis, ma voi uita in oglinda, caci inca mai pot.
cerul si marea sunt toate o pasta gri si vascoasa, prabusindu-se peste nisipul rece si ud pe care mi-am sprijinit urma pasului, inainte de a sari.
as tese o plasa din firele vantului asta ascutit si nerabdator sa biciuie plaja goala. as lipi intre ele secunde pana cand ar creste copacul pe care sa-l fac, dintr-o singura taietura, corabia de care am nevoie. as lega vartos funia de piciorul meu drept si m-as arunca in valuri, drept ancora pentru timpul pe care l-am uitat si cale spre lumina pentru timpul ce va sa vie.
si daca gasesc o cale fara corabie?
taiate de bratele mele, marile se despica, nebune, sub luna imbracata cu nori. stiu unde sa te aflu, iti stiu numele si iti cunosc vocea. te voi afla si-atunci imi va ramane doar sa ghicesc ce ai de gand sa-mi spui de la adapostul scoicii in care te-ai ascuns.
there was this smell of autumn cold and arms were digging for the gold
of silence.
the times were sweet and sour at once. i grabbed a mouthfull of the ticking clock
inside your chest
and you, probably forgetting to breathe, took off.
i remember that day now, from the quiet comfort of my purple flower pot.
joaca de-a mirarile e o joaca frumoasa.
e bine ca esti, e mirare ca sunt… si ne tot miram cum nimicuri lumineaza ziua si cum zile lumineaza ochii care uitasera sa mai rada.
ne sarutam minunandu-ne, facem dragoste minunandu-ne si ne trezim minunandu-ne. tot pulsul vietii e o imensa mirare – mirare ce… deseneaza un semn de intrebare discret, abia vizibil, deasupra cerului sub care ne daruim unul altuia.
mirarea poarta la san chipul indoielii: oare sa fie adevarat? mi se intampla mie oare sau… e iarasi doar ceea ce vreau sa vad? de ce acum, de ce aici, de ce azi?
…..
de unde atata mirare? “noi” e firesc. “acasa” e cum trebuie sa fie. inima o ia la goana cand te vad pentru ca nu poate sta separata in doua piepturi. joaca de-a mirarile e o joaca frumoasa, dar nu pentru noi. noi suntem una, nu poate fi altfel.
dimineata de dupa va fi la fel ca tot restul diminetilor.
racoarea noptii se va face lumina iar ferestrele se vor deschide. vor trece caini pe strada si claxoanele au sa te enerveze, caci ai fi dorit sa mai dormi putin.
ziua de munca iti va fi lunga si ca oricare alta – poate plictisitoare, poate plina de nou si entuziasm.
dupaamiaza de dupa va fi ca tot restul dupaamiezelor. ai sa mananci cate ceva, vei bea (poate) si un pahar de vin. o carte, un film, o piesa de teatru, un spectacol la opera.
poate vei ajunge acasa si vei face dragoste. poate veti dansa si el te va cere de sotie. poate ea iti va spune ca vei fi tata sau poate ca in acea dupaamiaza veti hotari impreuna sa va puneti inimile la pastrare in cutii separate.
seara de dupa va fi ca orice alta seara. poate ca o pala de vant va aduce ploaia sau poate ca apusul va fi senin si fara scama. inima te va durea si vei fi obosit, insa ai sa gasesti timp pentru o vorba buna inante de a adormi. va fi un somn lin, cu vise, iar la capatul lui te vei trezi sa o iei de la capat.
…
ziua de dupa va fi la fel ca toate celelalte, deci nu voi avea pentru ce sa va invidiez. Dincolo incepe o noua aventura.
Dragilor si dragelor, proiectul Tivodar aterizeaza cu surle si trambite la Ploiesti! ne vedem… joi…
vom invata impreuna sa vorbim din nou.
cuvintele vor fi cuvinte. punctul e marginea treptei peste care pasim iar virgula isi ocupa locul, cuminte, in propozitia pe care o vom desena pe peretele mintii cu gand tremurat de indragostit.
stiloul ne va creste din degete, facand dragoste cu coala alba pana cand sudoarea se va scurge, picatura cu picatura, in forma de propozitie.
mi-ai amintit atat de multe.. invata-ma. timpului nostru nu ii e teama de anotimpuri: ai fost aici, sunt acum si vom fi pana la sfarsitul veacurilor.
ascuns bine intre caramizi rosietice
musca din petice
trupul de vise.
ti se
spune ca timpul nu iarta,
nu stie, de fapt, ce inseamna trecut sau acum.
tu strigi si te zbati desi stii ca oricum
am sa vin catre tine,
suntem un val cat toate oceanele lumii.
soarele alearga vantul printre ramuri, iar frunzele uscate se grabesc sa-mi guste, dintr-o taietura, palma deschisa. racoarea musca din obraji. miroase a toamna.
te-ai putea oglindi in luciul gandurilor mele ce suna a ploaie. te-ai vedea frumoasa si stralucitoare, vie si colorata, intocmai anotimpului cu care facem perfuzii.
cand va fi bine, vom uita ce fel de sange ne curge prin trupuri. gustandu-ne, aseara, ne-am amintit ca suntem oameni de toamna.
la drept vorbind, e cantecul meu preferat dintre productiile cetateanului clujean bine pitit sub pseudonimul M.I.S.H.U.
tare ce ma bucur ca a reusit sa-l modeleze intr-o forma finala si ca ni l-a dat si noua sa-l ascultam. daca vreti si voi sa gustati o dragoste in sange, treceti pe la el pe-acasa. merita.
nu uitati sa va inregistrati si sa-l votati. mishu, te iubim, noi ca tine vrem sa fim!
primind pe nepusa masa avertizarea ca vremurile se schimba si somnul e aproape, luna isi aduna bratele la piept, morocanoasa. paharul de vin negru si uleios statea pe masa, neatins – intr-un acces de furie, ea il lovi.
aerul scanci, taiat de cristalul curat ca lacrima. intr-o clipa, lichidul se intinse pe toata dusumeaua, lasand sa licareasca din loc in loc scantei din paharul ce fusese.
(din cand in cand, ne inmuiem degetul in cer. o stea se agata de pielea muritoare si atunci jertfim sange – un sange pe care ne grabim sa-l gustam, insetati.)
risipind tesatura norilor cu o rasuflare, luna isi dezveli goliciunea. pamantul se opri, fara rasuflare, prada uimirii. inainte de rasarit, timpul ofta, incuviintand la o secunda in plus.
astfel a curs cel mai frumos million de ani din istorie.
Cea mai buna arma a unui artist pe frontul ascuns in clepsidra este chiar el insusi. Cel mai eficient bisturiu e cuvantul nascut de trairea autentica si nu de necesitate, cel mai bun leac pentru amarul cuvantului este rostirea nascuta din propriul sange. mai mult sau mai putin cristalizat, cantecul izvoraste din interior catre toti cei care asculta.
Festivalurile de folk raman si astazi, dupa 20 de ani de “libertate de expresie”, singurul cadru in care poezia si muzica se imbina acustic pentru a naste o emotie. “Folkul” e un arbore cu ramuri in aproape fiece colt de tara si daca ar fi sa judecam starea de sanatate a fiintei dupa numarul festivalurilor de gen, probabil am putea spune ca folkul traieste, mai viu decat oricand in ultimii ani.
Bine ascunsa sub poleiala consiliilor locale si a juriilor atente si impartiale, o buruiana roade, insa, insistent, la radacina vechiului copac: folkul insusi. De la adapostul sigur al mesei juriului se cauta talente: unde e noul Seicaru, noul Vintila? In ce indepartat oras se ascunde noul Alifantis, noua Tatiana Stepa? Da, intrebarile au fost puse participantilor la un festival de folk in 2009 chiar in forma in care tocmai le-ati citit.
Indiscutabil, garantia valorii in cazul unor nume consacrate de istoria cenaclului Flacara este perfect aplicabila si astazi, multi dintre ei se afla pe lista preferatilor mei. Modelul ar trebui, insa, sa se schimbe odata cu oamenii si vremurile pe care le traim, spre a reflecta emotiile ACESTEI generatii, nelinistile si lupta ACTUALULUI timp. Pentru cine cantam si scriem? Pentru a impresiona un juriu sau pentru ca avem, intr-adevar, ceva de transmis in sangele nostru?
Ni se reproseaza compozitiile triste, dar voi nu stiti ca suntem tristi pentru ca, an dupa an, generatii invata la scoala ca “Miorita” reflecta la perfectie spiritul autentic, sensibil dar non-combativ si fatalist al poporului roman. Ni se reproseaza ca nu mai scriem cantece protestatare, dar voi nu vreti sa vedeti ca acum 20 de ani oameni au murit in van, ca de 20 de ani revolta e strangulata de neincredere si de frica: “Daca deschizi gura, ai s-o patesti. Intotdeauna o patesti, asa ca mai bine ti-ai pazi spatele”.
Ceea ce odata era folk a devenit intre timp muzica tanara – un tot unitar si coerent de muzica si vers caruia nu-i mai poti aplica etichete de stil, caruia nu-i ma poti prezice evolutia. Nu poti prezice drumul unui parau de munte printre stanci. Imi pare dezarmant faptul ca astazi, dupa atata perfuzie de libertate, reflectoarele ii cauta in continuare pe cei care stau drept, stavilind curgerea. Ar trebui sa-i aplaudam pe cei care inchid ochii si canta, lasand prin inima lor paraul sa ajunga acolo unde ii este sortit, la varsare.
afara ploua si concretul e cam agresiv cu obrazul nostru fin.
se recomanda operatiunea “paturica”: storuri trase, ceai fierbinte si un film bun, in doi, la adapostul acoperamantului gros si cald.
asta… daca nu-ti place sa lasi la o parte trucurile ieftine.
pe-o ploaie nemiloasa cum e asta iti recomand sa imbraci o camasa groasa si sa te oferi ploii fara pudoare sau conditii. ploaia te cunoaste asa cum esti. ploaia e iubita de mult pierduta in bratele careia inca jinduiesti sa te cufunzi. ploaia e barbatul care te saruta pe spate, masandu-ti usor umerii. ploaia e femeia care te inveleste noaptea, barbatul care te trezeste de dimineata cu cafeaua la pat.
iesi afara acum. fa dragoste.
ne place MISHU foarte mult, ne place MISHU foarte mult…….
si pentru ca ne place, il recomandam fara prescriptie medicala, oridecate ori se simte nevoia.
Daca vreti sa ascultati/vedeti Mishu Calian Band in actiune, va recomand sa nu asteptati pana la urmatoarea vizita in Cluj. Minunatul cetatean si cantecele lui faine vor poposi in formula de trupa in data de 26 octombrie, la Jukebox Live Club (fost Becker Brau) din strada Turturelelor nr.11, sector 3, Bucuresti.
Mishu concureaza la finala pe tara a Global Battle of the Bands, asa ca haidem toti cu mic cu mare sa-l sustinem!
P.S: Inca il puteti vota pe Mishu la Battle of Songs!
am crezut ca te cunosc. m-am lasat intins la stanga ta si ti-am cuprins trupul cu bratele. era frig si te-am tras dupa mine sub plapuma, inecand noaptea in sarutari si vise cu gust de dulceata de visine.
trezindu-ma, te-am privit si te-am vazut slaba, deschisa, goala. te-am vazut nevrotica si incinsa, fuioasa si mustind a neputinta, zambind amar de la adapostul unei cafele cu zahar.
am crezut ca te cunosc si nu m-am inselat. sunt zile cand un fluture zboara aproape de pamant si sunt zile cand trupul lui stapaneste cerul. esti singurul zbor de care nu imi e teama, singura sabie care nu ma raneste. esti aici in fiecare zi, amintindu-mi ca pot sa cred. esti tu, asa cum te cunosc. dragoste.
din cand in cand mori.
cel putin asa spune visul.. de fapt, nici nu-s sigur ca e o senzatie din care musc in vis. imi amintesc doar ca dimineata trece pe langa mine intr-un vals elegant, dar cast si dintr-o data casc ochii, uimit in fata lucrurilor care imi patrund creierul ca si cum ar fi prima data.
trebuie sa fie un somn adanc, atat de adanc incat anumite sinapse cedeaza asa cum iti cedeaza incuietoarea masinii gerului de iarna salbatica. mda, exact asa: incerci sa atingi o amintire iar particica aceea de creier, inghetata si infertila, ramane departe.
sunt dimineti in care te trezesti copil si batran totodata. copilul zambeste tuturor lucrurilor, pentru ca nimic omenesc nu poate face rau. langa el, respirandu-i in ceafa, batranul se sufoca sub greutatea amintirilor pe care nu le mai poate atinge, desi le simte. s-a intamplat oare vreodata ceva cand beam o cafea cu gustul acesta?
desi ar putea parea grav, nu te ingrijora. din cand in cand, sigurantele trebuie sa cedeze, defect uman. am sa aprind indata lumina.
imi pare rau ca limba romana n-a reusit pana acum sa furnizeze un cuvant mai lung care sa exprime ideea de “mandrie”. “mandrie” ar merita un cuvant mai potrivit. cateodata, pana si “prieten” ar merita o alta incarnare.
cateodata.
a supravietui intr-o formatie e cam ca dansul unei relatii intre un barbat si o femeie: fiecare isi aduce in joc bagajul din relatiile anterioare, luminile dar si intunericul. exista pretentii, exista asteptari, exista esecuri. este nevoie de timp si implicare pentru ca un proiect sa functioneze – aici intervine “mandria” in ecuatia a carei necunoscuta este soarta finala a muzicii mele. am crezut, cred si voi crede in ceea ce fac pana la capat, indiferent de pretul ce trebuie platit.
proiectul tivodar functioneaza de o saptamana in formula de duo ca urmare a unei alegeri exprimate definitiv si irevocabil de partea a treia a vechii echipe. contrar celor difuzate binevoitor in eter, motivul “pauzei” nu este legat de o singura repetitie ratata, ci de un sir lung de momente in care atentia si implicarea au lipsit. improvizatia nu poate aduce beneficii decat pe termen scurt. de aceea, dar si pentru ca am avut incredere in formula de trio, am si mentionat in cadrul unor discutii private faptul ca participarea ca duo la festivalul de folk de la Calarasi este doar o solutie de moment, pe care nu o doresc permanenta. de partea cealalta, hotararea despartirii a fost anuntata, insa, definitiv si irevocabil.
proiectul tivodar a incheiat festivalul de la Calarasi pe penultimul loc, dar am primit langa Dunare un dar mai de pret decat o diploma si un trofeu. conteaza mai putin ca te numeri printre invinsi cate vreme prieteni buni iti fac surpriza de a bate drumul de departe pentru a fi langa tine definitiv si irevocabil, la bine si la rau. pur si simplu PMS. cateodata, am credinta ca ideea de “prieten” ar merita o alta incarnare, mai potrivita.
… si ca veni vorba de prieteni…
un sut in dos e un pas inainte. desigur, proverbul poate avea aplicabilitate in multe din situatiile pe care le-am trait in ultimele saptamani, insa dincolo de pasul inainte, vanataia infrumusetand minunatie de posterior ramane amintire a faptului ca cineva drag tie te-a lovit.
capul plecat sabia nu-l taie… cu alte cuvinte, ai putea foarte bine sa accepti regulile noastre. suntem mai multi si cunoastem oameni care la randul lor cunosc oameni – ar fi bine sa nu ne certam fiindca niciodata n-ai de unde sti cu cine te intalnesti si de cine ai nevoie.
o mana spala pe alta. prietenul la nevoie se cunoaste, iar cand nevoia se numeste “razbunare”, mai conteaza firava diferenta dintre adevar si minciuna? totul e corect in razboi.
fuga-i rusinoasa dar e sanatoasa. aici, proverbul isi gaseste o aplicare usor diferita: absenta confruntarii barbatesti. e mai sanatos sa ataci pe la spate, cand “adversarul” nu e prezent spre a se putea apara. e mai simplu sa il identifici pe cel mai tanar si moale si sa lucrezi acolo, caci stii cat de mare va fi amploarea pagubelor. iar cand vezi ca, totusi, ai ratat tinta, e mai simplu sa te ascunzi in spatele unei masti bahic-teatrale.
“hai la mosul cu proverbe/dai un ban da’ stii ca fierbe…”
Ne vedem la Bocancul Literar, pe 8 noiembrie 2009, in Iron City!
sa rasturnam impreuna lumina. aseaza-te langa mine si priveste paharul gol. stii si tu, ca si mine, ca perceptia iti joaca feste si ca in acel pahar e adunat tot amarul pe care il vrei uitat. unii te-ar indemna sa-l sorbi. eu te indemn sa-l lasi sa cada deasupra gresiei si sa savurezi sunetul muzicii.
dupa ce vom scapa de cioburile nemultumirilor, va veni vremea sa repetam experimentul cu ceasul desteptator. fara metronom, vremea ni se va scurge prin tample catre inima, acolo unde un alt ceas asteapta sa masoare zilele noastre. s-ar cuveni sa binecuvantam conceptul de relativitate si sa valsam elegant printre cartuse catre locul unde meritam sa fim.
Presupun ca greseala imi apartine, fiindca am evitat sa vorbesc direct despre cele intamplate de ceva vreme incoace si am acceptat sa fiu jignit, insa ultimele evenimente m-au lamurit ca nu mai este cazul sa ne exprimam in metafore. Intrucat in ultimele saptamani urechile mi-au auzit tot soiul de povesti de adormit FolkFrate, imi permit sa ofer si eu, asa cum stiu mai bine, o replica.
Dragi fosti colegi de scena din miscarea FolkFrate, stiu ca e criza si ca subiectele de show au disparut, insa nu cred ca barfele rautacioase despre mine suplinesc lipsa inspiratiei voastre. In public sunt, totusi, oameni care vor sa asculte muzica si ar fi bine sa aveti grija si de ei, cata vreme inca acestia mai aleg sa va viziteze.
Din echipa FolkFrate nu am facut parte niciodata, insa a fost o vreme cand ma simteam mandru sa ma pot numi “artist FF“, prieten si coleg de scena cu voi. In acea vreme, FolkFrate a produs unele dintre cele mai frumoase amintiri muzicale pe care le am. Nu neg faptul ca seara de miercuri m-a ajutat foarte mult in a fi ceea ce sunt acum, dar ultimele luni au marcat o degradare masiva a calitatii serilor de cantare, calitate usor masurabila prin numarul sticlelor de bere aflate pe scena.
Mysha Ungureanu mi-a fost coleg in ceea ce se numeste “proiectul Tivodar” vreme de aproape un an. Stiu ca zvonurile imprastiate chiar de la microfonul FolkFrate spun ca Mysha a fost dat afara din echipa spre a fi inlocuit de doua tipe, fara talent dar cu talente*, insa lucrurile nu stau asa. Este foarte adevarat ca am ales sa concuram la festivalul de folk de la Calarasi fara el, insa este la fel de adevarat ca am recurs la aceasta solutie fiindca nivelul calitativ al echipei a scazut progresiv dupa participarea la Folk You 2009, datorita lipsei de interes .
N-am dorit sa ma despart muzical de Mysha, ci doar sa dau un semn care sa exprime faptul ca echipa nu functioneaza asa cum vreau, asa cum ar trebui – iar aici sunt multe de spus pe care totusi, nu le voi detalia. Desi i-am spus direct ca vreau sa continui cu el alaturi, Mysha a refuzat sa mai cante cu mine datorita faptului ca i-am solicitat mai multa implicare in proiect. Mysha Ungureanu NU a fost exclus fiindca n-a venit la o repetitie. Despartirea a fost propusa definitiv si irevocabil, nu de catre mine sau Alex Nichita, colegul de echipa.
Inteleg ca despartirea grupului meu de Mysha ma transforma intr-o prezenta nedorita in Iron City la serile FolkFrate, de altfel oricine poate observa ca m-am conformat acestei despartiri. Nu-mi aduc aminte sa fi intrat vreodata intr-un conflict cu un membru al echipei sau sa fi jignit FolkFrate si membrii sai. Chiar daca viziunile asupra felului in care se canta sunt diferite, e loc destul sub soare pentru toti. Pana la acest moment, atitudinea mea (desi considerata de unii rece, superioara si atotstiutoare) a fost una lipsita de agresivitate.
Consider ca limita bunului simt a fost sever incalcata inca o data de afirmatii facute in seara de miercuri, 4 noiembrie 2009, in cadrul serii FolkFrate, motiv pentru care ma vad nevoit sa avertizez ca afirmatiile respective, ca si altele facute in contexte mai mult sau mai putin oficiale despre care am luat la cunostinta, pot fi etichetate drept calomnie (“afirmatie mincinoasa si tendentioasa facuta cu scopul de a discredita onoarea sau reputatia cuiva; defaimare, clevetire” cf. DEX) si pedepsite in instanta.
cu parere de rau,
Stefan Tivodar.
* Cele doua tipe fara talent, dar cu talente sunt prietenele mele Oana Moldovan si Mariana Modolea, impreuna in trupa Domino (din care subsemnatul nu face parte), langa care am avut onoarea sa cant la evenimentul organizat de Bocancul Literar in data de 11 octombrie 2009, in Iron City.
no comment.
Proiectul Tivodar – N-ai sa vii (noiembrie 2009, repetitie)
Asculta mai multe audio Muzica
ascuns de lumina lampii, te privesc pe-ndelete. daca m-as grabi as pierde mult. se cuvine sa te cunosc rabdator, din cap pana-n talpi, fiindca gustul vinului bun si al femeii frumoase – ei bine, toate s-au nascut din pantecul clepsidrei. ti-e trupul un arc, dar n-as vrea sa pun asta pe seama mea. nu cred ca-s vinovatul – simt ca esti tu intreaga cea care, taind aerul cu aripile, mi te coboara din cerurile visarii catre pamantul acestei clipe.
dimineata cruda. coapsele tale sunt painea fierbinte la care tot mai ravnesc. ce e cel mai frumos e ca timpul nu ne mai ia in seama. putem sa ne facem culcus in sarutul acesta. acasa.
precum cercurile in trupul copacului, bataile de inima se aseaza una peste alta in trupul trairii care-mi alearga sangele prin cele vii in fiecare zi.
s-au adunat multe batai de inima in trupul asta. le numaram ieri, tolanit intre firele verzi de liniste si am constatat ca sunt multe si nu ti-am spus despre multe din ele. m-am simtit vinovat pret de-o sarutare, dar la capatul desprinderii imbratisarii am inteles ca nu-ti pot spune totul, fiindca atunci nu ti-ar mai ramane tie nimic de descoperit.
diseara, am sa-ti asez mana pe pieptul meu. vei culege cu indemanare si drag coaja de inima din care vom face infuzie cand va veni iarna.
…din noi ramane doar o franghie de fum izvorand din flacara unui trup de ceara.
cand suntem franti, somnul nu aduce odihna iar setea nu poate fi stavilita nici cu toate apele marilor.
cand suntem franti, imbratisarea nu mai e de ajuns iar acasa e doar un spatiu ca oricare altul.
cand suntem franti, suntem oameni. cateodata, suntem si oameni. in restul timpului – in cea mai mare parte a timpului, suntem o singura foame de dragoste, implinita.
ti-au cautat numele peste tot in fiinta mea, m-au strapuns pana si in inima cautand sa-ti afle numele.
imi aduc aminte cum ma legasera cu franghie din coaja de copac si rostogoleau amintiri peste mine, biciuindu-ma cu sperante subtiri avand la capat batute fericiri de o vreme.
au numit pelinul doftorie contra durerilor si zambeau, presarand praful peste ranile mele deschise.
am tacut pana la capat. nu aveau cum sa ma induplece, caci numele tau este mai puternic decat toate, tu, Dragoste!
“om bun” e un festival pe care l-am privit mereu din public, gelos pe concurentii care trecusera preselectia. eu insumi am incercat de doua ori. n-a fost sa fie…
…pana ieri.
o zi de 13 cu noroc, s-ar putea spune: Proiectul Tivodar concureaza la “om bun” in seara omagiala Tatiana Stepa, marti 15 decembrie.
ne vedem acolo.
p.s: urmariti si jurnalele Radio Romania Cultural. ne vedem si “in aer”.
… vedeti aici.
cum va fi in seara asta, la Gala… va asteptam sa vedem impreuna.
and so it is…
premiul tatiana stepa – gigi smadoi
premiul radio romania actualitati – grupul aud
premiul 3 – grupul alergic
premiul 2 – grupul lipscani band
premiul 1 – grupul noi
premiul special al juriului – proiect tivodar
marele premiu – emil kindlein si daniel-silvian petre – napalm d’or
a fost o seara magica pentru noi.
fara cuvinte.
acum sase ani luam pentru prima oara chitara in mana visand despre cantece frumoase si oameni cu care sa le cant. a trecut vreme, am cunoscut oameni si am facut incercari, toate inzapezite, insa… pana miercuri seara, cand am simtit pentru prima oara ca ceea ce fac este cu adevarat o reusita. echipa din care fac parte, alaturi de Alex Nichita (caruia ii multumesc inca o data pentru incredere si implicare), a castigat Premiul Special al Juriului la Festivalul-Concurs de muzica folk “Om Bun”.
dupa gala, ne-am indreptat spre un distins local de intamplari muzicale numit Iron City unde Proiectul Tivodar a cantat putin dar bine. m-am simtit ok pe scena unde cantam odata in mod regulat, m-am simtit acasa in propriile cantece si la capatul serii am zambit.
din pacate, acele momente au incaput in aceasta dimineata pe mainile unui distins cetatean, care si-a insusit aparatul meu foto Canon in aglomeratia din tramvaiul 41. e greu sa-mi explic cum a reusit, intrucat strangeam borseta cu aparatul foarte atent, in dreptul pieptului.
presupun ca distinsul cetatean nu face surf pe net, iar daca face, presupun ca nu dovedeste vreun interes prea mare pentru muzica mea. totusi, daca se intampla sa va cada in maini un Canon SX 100 cu un card de 8 giga pe care sunt niste filmari de la festivalul Om Bun (pe care nu apucasem sa le descarc, by the way), dati-mi, va rog, un semn.
pentru prietenul meu pasionat de aparatele foto ale altora… “oameni de lut”.
Proiectul a crescut foarte frumos si foarte repede. am gasit un “acasa” muzical de care aveam nevoie, un coleg extraordinar de priceput si inimos langa care imi pot elibera nebuniile. va urma un 2010 intens si interesant, cu muuulte surprize 
pana atunci, insa, Proiectul Tivodar ia o binemeritata vacanta. va lasam cu cadoul nostru de Craciun: Frica.
Tags: my ghosts
la multi ani 2010!
sa ciocnim un pahar de sampanie, sa servim un piscot.
atat, ca-i criza.
respiram, ne uitam pe geam la ninsoarea sosita doar in vizita. e frumos la noi. de Craciun si Anul Nou, Statul ne-a oferit in dar zile libere neplatite, program scurtat la ghisee si intarzieri la salarii. fiindca am fost cuminti si n-am emigrat, acum vin alte bucurii: au crescut taxele, se pregatesc noi concedieri si greve iar banii de salariu tot n-au sosit (cel putin in cazul meu).
cu totii zambim inca a concediu, din spatele birourilor pe care le-am revazut astazi. daca fundul iti e la adapost, nu te bucura inca: va fi un an greu.
p.s.: multumesc tuturor celor care s-au gandit la mine de sarbatori. nu am avut cum raspunde pe loc, insa le doresc sa treaca nevatamati peste zilele ce vin, cu inima plina de zambet. va fi bine.
acum 20 de ani ne puneau pe hartie, caligrafiate frumos, vise despre libertate si justitie. multi dintre noi stiam deja cum urma sa arate Romania – doar aveam abonament la “Cutezatorii”…
la inceput ei se faceau ca lucreaza. de la ei am invatat si noi, trecand prin viata cu degetele murdarite de cerneala din “Universul Copiilor” si “Salut!”. dupa doua decenii, nici macar “Bravo” nu mai e ce-a fost iar falsul este arta pe care noi toti o dovedim ceas de ceas pe strada, la birou sau intre cearsafuri – totul in direct la Realitatea TV!
eu as zice sa platim cu aceeasi moneda. aceeasi moneda, caligrafiata frumos – daca v-a lovit criza, daca va dau propietarii afara din case sau daca nu aveti ce manca, desenati-le cei 300 de euro restanti pe hartia de ziar care anunta disponibilizari in invatamant. nimeni nu-si va da seama – cine mai citeste ziarul in Romania lui 2010?
incazirea globala se simte si inauntru.
mi-e foame de o iarna fara griji, cu ciocolata calda si oameni de zapada. atunci uram acele clipe, dar azi as vrea sa ma culegi de pe jos dupa o cazatura strasnica pe gheata. as vrea sa fotografiem impreuna turturi de gheata si sa ne refugiem, cand frigul ne va dovedi, in prima ceainarie care ne iese in cale.
mi-aduc aminte de marul rosu,zemos, al primului sarut sub zapada mieilor.. acum, ne ninge cu bucurie tot ma rar, iar albul dispare in asfalt din ce in ce mai iute.
nu te supara, dragostea mea e la fel. totusi, daca nu cer prea mult, as vrea sa mai ninga…
fiindca vrei intr-adevar sa ma stii, am sa umplu platosa alba cu niste cuvinte din desaga pe care o am mereu la indemana, pentru cazul in care ar trebui sa vorbesc despre mine.
o lume intreaga moare si se naste in spatiul dintre caderea si ridicarea unei pleoape. aceeasi lume, aceleasi greseli, aceeasi istorie.
oamenii ma intreaba lucruri, vor sa stie cum ma simt si in ce directie se invarte pamantul. nu stiu de ce ma intreaba tocmai pe mine despre vointa pamantului – eu sunt doar o farama din el, la fel ca si ei. mi-e greu sa le raspund. ar trebui sa ma intrebe despre cer, acolo simt ca as sti ce sa spun.
o stiu, o cred: trupurile noastre impletesc tesatura pleoapei care cade, iar cerul e locul de unde ne privim in oglinda rotunda si sfaramicioasa a humei legate cu sange.