la drept vorbind, imi e dor de vacanta intocmai asa cum ea era pe vremuri. imi lipseste deconectarea de la orice fel de grija, joaca de-a ziua si noaptea, gustul odihnei tihnite si libertatea nebuniilor asumate.

la drept vorbind, nimeni nu-mi va bate la usa sa-mi ofere toate astea – e cazul sa imi culeg singur fructele pe care vreau sa le gust. prin urmare, decretez ca vacanta trebuie sa inceapa chiar de astazi!

… desigur, mai sunt doua zile de munca, insa startul neoficial al eliberarii de Bucuresti e astazi, incepand cu ora 20:00,  la concertul Proiectul Tivodar din Iron City! o sa cantam impreuna serios si in joaca, rostind in cor uvertura pentru ce va sa vie.

actul 1: concert Proiectul Tivodar in Vama Veche, luni 2 august ora 22:00, la Baza Sportiva. la un an de la primul nostru Folk You ca echipa, revenim in Vama pentru ceea ce s-ar numi intaiul concert oficial la mal de mare. ne dorim sa va placa si sa ne mai vreti – avem cateva surprize special coapte pentru intalnirea de luni.

actul 2: tabara folk Calafat 2010. acum 4 ani, Festivalul de Muzica Tanara “Prometheus” imi schimba aproape total conceptia despre cum s-ar cuveni sa cant si imi facea cunostinta cu un om extraordinar, a carei prietenie o pretuiesc (poate chiar mai mult decat atunci) si azi – imi doresc din toata inima ca tabara folk de la Calafat sa insemne acelasi lucru pentru Proiectul Tivodar. sigur e ca vor fi cateva zile bune de plaja la mal de Dunare si cantat alaturi de oameni dragi – zile pe care abia le astept.

actul 3: la festival la Targu Jiu. ne vedem sub Coloana Infinitului pentru o ultima serie muzicala, de data aceasta sub semnul competitiei. deja stiu, insa, ca toata lumea va castiga: in muzica sufletului nu exista invingatori sau invinsi. cel mai de seama trofeu, singurul important cu adevarat, e acela de a fi ascultat.

up next – intoarcerea la lumea reala si cantari in Bucuresti si Ploiesti… dar despre toate astea, in episodul urmator.

ne vedem diseara!

pamant cat vezi cu ochii, marginit de granite verzi, vii si inalte. praf, grabindu-se la fiecare pas asternut sa zboare spre cerul albastru-crud. pietre, fie ele ascutite ori rotunde, trezindu-mi din vreme-n vreme talpile obosite.

uneori, ma simt ca si cum intregul sistem automat al mersului inainte s-a decuplat iar fiece pas inseamna un efort voluntar, constient si dureros. cel mai adesea, de vina sunt pietrele. obisnuiam sa ma infurii, insa calea m-a invatat ca pietrele nu-mi vor raul. prietenii mei cei buni nu ma dezamagesc, nici departamentul resurse umane de la job n-o face. viata e frumoasa iar daca, din vreme-n vreme talpa mi-e sagetata de durere, e fiindca eu insumi am ales unde pasesc.

daca vrei cu tot din adinsul sa stii cum sunt, afla ca traiesc intreg, muncind, visand, scriind, cantand, urmandu-mi calea.

nu mi-e greu sa vorbesc despre zilele mele cu tine – mai greu mi-e sa tac.

la inceput, povesteam despre tine pios, cu mirare. fiecare privire descoperea ochiului ceva nou, iar gustul acela special al stiintei ca sunt cel dintai care te cunoaste imi sfredelea simturile pana in adancul inimii. ma bucuram ca sunt singurul si imi doream sa ramana intocmai astfel.

mai apoi, am inceput sa vorbesc oamenilor despre tine cu pieptul plin de mandrie arzanda: esti doar a mea, numai eu te cunosc si te gust. unii ma invidiau, altii imi zambeau ingaduitor… si eu istoriseam aventuri de tot soiul, bucuros ca pot sa ma laud cu ceva ce e doar al meu.

m-ai pedepsit inchizandu-te, intocmai cum se inchid, seara, petalele florilor inca arzand dupa soare. erai acolo, te cunosteam, dar pierdusem lumina. am ratacit pe cararile tale flamand sa ma minunez iarasi, insa la fiecare pas adaugam in camara inimii inca o picatura din aceeasi neputinta. am tacut, secole la rand am tacut. ma temeam ca te pierdusem din inima si m-am ascuns intre ganduri.

nu tu esti a mea, ci eu sunt al tau. nu eu te stapanesc, cu dreptul primului explorator ci tu imi esti stapana, caci tu mi te-ai deschis mie intai din proprie vointa. nu pot sa tac despre tine -  trebuie sa te asez atent in  cuvinte, pentru ca trupul tau e trupul meu, la fel cum inima ta capata trup de carne si-mi bate-n piept. a fost de-ajuns o secunda sa simt toate astea… si-atunci m-au napadit toate gandurile, toate amintirile, toate gusturile.

te port cu mine astazi, la fel ca-n ziua dintai.

tu esti insula mea iar eu sunt pamantul din care te-ai nascut si pamantul in care te vei intoarce.

Ploiesti is royalty! – asta pot spune hotarat si apasat dupa seara de duminica: am avut parte de unul dintre cele mai faine momente muzicale de cand exista Proiectul Tivodar.

2 pene de curent mai de graba amuzante decat problematice peste care am trecut cu zambetul pe buze multumita aplauzelor voastre, un salut grabit din masina cu girofar aprins al prietenilor nostri din Politia Romana si peste toate, senzatia ca ceea ce facem ajunge la voi exact asa cum ne-am dori. noua ne-a placut mult si ramane hotarat: o sa ne vedem prin Ploiesti mai des, plugged or not!

pana atunci, insa, revenim in Iron City pentru ultima cantare inainte de concediul lucrativ ce ne poarta la Calafat si Targu Jiu.  joi 29 iulie, cantarea incepe la ora 20:00 – va asteptam cu drag!

detaliile organizatorice raman aceleasi: ne adunam de pe la 7 jumatate, cantarea incepe la 8. in cazul evenimentului din Irish Pub Ploiesti, suntem fortati sa incheiem la ora 10…dar daca veniti in Iron City joi si vreti mai mult, cereti si poate rezolvam ceva:P

cum, nu stiti despre ce anume-i vorba? biiine, atunci am sa va rog sa fiti si voi hoinari muzicali macar pret de un click – la celalat capat sunt toate datele de care aveti nevoie daca v-ar placea sa veniti la unul dintre concertele noastre. noi va asteptam cu drag si va promitem doua seri cu totul speciale.

un weekend cu soare in inima!

povestea de astazi o precede in timp pe cea din 2006. va voi povesti despre cum era cat pe ce sa pun punct elucubratiilor mele muzicale si ce (sau cine) anume m-a oprit. va voi povesti despre o a doua sansa pe care am acceptat-o fara macar sa stiu ca am nevoie de ea.

muzica a trait mereu in mine. sa pot in fine sa fac ceva ce visam a fost minunat, a fost.. fara cuvinte. 2003 si 2004 au fost doi ani de acumulari brutale si adanci, ani in care incepusem sa ma gasesc, sa ma pun in cuvinte si pe note. intreprinderea era pe atunci stangace si indeajuns de copilareasca, insa am dobandit incet-incet curaj sa raman pe drumul meu si-asa s-a intamplat miracolul primei mele urcari pe scena Folk You. Era chiar anul 1 de festival.  Sfertul de ora petrecut pe scena din spatele hotelului Forum in fata unui public mult mai mic decat  cel din 2009, dar la fel de frumos a aprins in mine un zambet foarte greu de sters. la vremea aceea nu existau prea multe piese proprii, dar dupa august 2005 inspiratia a inceput sa lucreze…

…si asa s-au nascut cateva din piesele pe care uneori le cant si acum: “Acasa”, “Verde”, “N-ai sa vii”. apoi liniste – vreme de cateva luni bune, m-am simtit de parca mi s-ar fi sters din minte orice informatie muzicala. chitara imi statea in maini nefiresc, nu mai gaseam niciun cuvant de spus… intr-un cuvant: dezastru. ma simteam groaznic, intocmai ca si cum mi-ar fi fost rapita si pierduta o parte din mine. dupa cateva luni de stradanii in van, m-am spus ca poate ar fi cazul, totusi, sa renunt – atunci s-a petrecut miracolul.

o tanara si stimabia domnisoara cu care imi petreceam din vreme-n vreme momente agreabile conversational imi trimite o piesa imprimata de un grup numit Urma – piesa se numea “This Time” si a ajuns dupa primele 2 ascultari favorita mea de playlist. urmatoarele pe lista au venit “The Simple Things” si <megahitul> “Buy me with a Coffee”, apoi am cautat flamand albumul intreg. era uimitor cat de bine puteau suna patru romani intr-o inregistrare facuta la Cluj, cat de mult si de adanc puteau transmite.

asta a fost prima lectie data de Mani Gutau si compania: se prea poate sa ai lucruri faine de spus, insa cata vreme nu gasesti cea mai buna cale sa le arati celor din jur, ele vor ramane neauzite, neascultate. tot de la Mani am invatat, la fiecare concert si la fiecare poveste de dupa, cum nu-ti poti refuza instinctul primei rostiri – daca simti ca ai ceva de spus, nu te lasa oprit de nimic.

vreme de doi ani, am ratat doar cateva din concertele echipei care devenise pentru mine un model de profesionalism, forta creativa si interpretativa. imi placea la nebunie libertatea lor de expresie muzicala: niciun concert nu semana cu celalat, insa toate erau explozive, pline de sens si un neprevazut care te facea sa nu-ti doresti sa pleci.  le-am invatat piesele si chiar am facut parte din implinirea unui concert-tribut Urma, in noiembrie 2006.

gasca <fanilor> Urma se coagulase sub umbrela unui forum extrem de activ, din activitatile caruia am facut parte. gasisem un oarecare soi de familie, iar prietenii mei de acolo m-au ajutat fara sa stie, la fel cum insusi Mani si Dan au facut-o: cantand piesele Urma, am simtit din nou lumina. Au “urmat”, firesc, piese originale (“Ceasca de cafea“, pe versurile lui Transp sau “In high places” plus mai multe alte cantece neterminate nici pana azi, pe versurile dragei noastre Antitrust) si in toamna lui 2006, m-am simtit din nou, <oficial>, pe calea cea buna.

cel mai bun dintre produsele lor muzicale, “Trend Off“, a capatat viata cu pretul frangerii temporare a Urmei. am auzit povestile ambelor parti, am judecat cu inima, furios asemeni copilului care-si vrea parintii divortati inapoi impreuna, am asteptat cu sufletul la gura aparitia discului. stimabili cetateni, discul e genial! nu gasesc ceva din Romania care sa se poata compara ca impact, fie ca vorbim de muzica sau de pachetul comercial – poate doar “Mugur de fluier” al Phoenicsilor sa fi reusit pentru mine ceea ce Urma au facut cu ultimul lor album pana azi: mi-au schimbat complet perspectiva muzicala.

intre timp, Urma s-a remodelat iar Dan “Byron” Radu si-a construit un drum propriu, ferm si sigur, alaturi de trupa “Byron” . merg cu inima deschisa si plina la concertele ambelor echipe, de fiecare data primesc o noua lectie despre cum se face treaba fain. cu toate astea, voi spune ca n-am mai simtit niciodata bucuria cristalizata in cea mai pura dintre starile ei – acea bucurie pe care am simtit-o ascultand Urma intr-un concert la Viking.

pentru felul in care mi-au schimbat imaginea despre muzica si ideea unui concert live, pentru faptul ca nu pot lasa o zi sa treaca fara sa cant macar una din piesele lor, pentru ca insusi faptul ca inca mai cant li se datoreaza – pentru toate astea si inca alte o mie de “simple things” nerostite, spun astazi: multumesc, Urma!

iti vorbesc despre un rau care curge prin tine, limpede si viu, din cap in calcaie. iti vorbesc despre frisoane calde, despre nerabdari si nedumeriri, despre neimpliniri si nenorociri si despre cum inveti sa inoti prin ele pana la malul celalat.

iti vorbesc despre cate-mi lipsesc si cat imi lipsesti, iti vorbesc despre ore mici cat minutele si despre nesfarsita intindere a nisipului prabusindu-se din clepsidra proaspat intoarsa.

iti vorbesc despre cum, descoperindu-mi mai intai dureri nemaivazute si nestiute in inima, gandul de tine ma vindeca mai apoi fara zabava.

iti vorbesc despre cum nici macar n-ar trebui sa-ti mai vorbesc despre toate astea, fiindca fiecare din clipele mele langa tine o spune deja, fara cuvinte, mai bine decat orice rostire.

iti vorbesc despre dragoste.

odata, de mult, trebuie sa fi fost copil. imi inchipui ca atunci era bine, ca in acele vremuri nu costa nimic sa visezi si ca saracia despre care stiu mai mult din spusele altora nu facea decat sa adune oamenii mai aproape unul de altul.

da, stiu, era comunism iar acum e libertate.

pe undeva, insa, s-a petrecut ceva necurat. incep sa uit cum era, oameni buni. incep sa uit ce gust are bucuria unui dar primit cu inima deschisa, incep sa uit cum arata ochii mei zambind si simt cum in curand n-am sa mai stiu nici ce-nseamna un somn linistit de dupaamiaza. din cand in cand, in muzica, imi mai amintesc cum era la joaca – atunci, in copilarie, gandeam ca toate se pot face si lumea va fi, intr-adevar, mai buna in anul 2000.

acum, ne-au crescut ziduri pe orizont si Craciunul s-a disipat in 12 zile mai mici, cocosate, in care ne rugam sa intre in cont un salariu. intre timp am aflat ca totul e posibil, dar numai daca iti iei Creditul pentru Orice. la capatul unei nopti in care-ai dormit doar 3 ore, visul e un lux la care renunti usor pentru un bob de odihna.

ai libertate dar nu esti liber.

candva, trebuie ca am fost cu totii copii. din asta, in anul 2000 n-a mai ramas nimic: ne suntem straini, poftind la bancnote din plastic si nu la prajituri cu ciocolata.

oare cum vom fi noi parinti?

fara doar si poate, vestea primita ieri seara ne bucura foarte tare. prin urmare… va aducem la cunostinta, dragii nostri prieteni ploiesteni, ca ne intalnim si duminica viitoare in aceeasi locatie primitoare cu bere buna si oameni care stiu sa cante.

norii mari se frang deasupra orasului ca o bucata de pita fierbinte in mainile unui cersetor infometat.

intre zidurile acestei cetati numite Furtuna, ma simt acasa.

ascult la lumina zorilor crapandu-se dintr-o fereastra de tren povestea unui tunel, a unei lumi.

era un timp cand nu ma simteam in trupul meu acasa. era o vreme cand nu puteam pasi, articula – a fost o vreme in care priveam si ma priveam uimit. toate erau basm, toate erau reale fiindca invatam a le pipai, gusta, simti.

au trecut ani si viata s-a schimbat. inca un 23 martie. o zi ca oricare alta – vreasc pe focul anilor ce ma gonesc spre inca o plecare.

afisandu-ma indiferent, iti parcurg conturul buzelor cu privirea.

iti cunosc din capruiul tremurand fiece zbatere al muschiului coapsei. din spatele urechii iti voi culege bataia de inima si-am s-o asez in fata ta, curata si calda, ca atunci cand ti-ai simtit pieptul viu pentru intaia oara.

ma arunc in trupul tau verde cu furie si foame. am sa-ti smulg radacina din ghiveciul acesta in care te simti atat de comfortabil si am sa te asez in pamantul padurii din care vin. in mine miroase a iarna cu brad si zapada alba care poate ascunde orice pana in primavara.

primavara e a ta, o vei gasi in tine fara sa-ti spun unde sa cauti, fara sa-ti spun cum te numesti sau cine vei deveni.

atarn intre somn si veghe, schitat in linii subtiri de carbune pe cearsaful alb, apretat.

respir atent, temandu-ma sa nu ma risipesc intre cutele mirosind a curat abia nascute, inca fierbinti. imi simt pulsul gonind fara capastru, taciune inca arzand.

iti voi aminti gustul meu, din celalalt capat al tigarii aprinse. zorii nu vin inca – nici nu-i voi primi. e prea multa lumina deja.

un rege fara regat e mereu fericit: supusii sai sunt linistiti si obedienti, remarcandu-se mai cu seama prin lipsa de materialitate.

regele fara regat nu e pandit de frica vreunei abdicari sau de cine stie ce revolutie mocnind. regele fara regat isi aseaza coroana pe oricare parte a capului fara sa-si faca griji pentru imagine.

regele fara regat isi gateste singur fazanul impanat, il gusta spre a se convinge ca nu va fi otravit, apoi se infrupta fara retinere, fara maniere si fara pofta de mancare – un rege trebuie sa se comporte conform fisei postului.

stefan tivodar, M.I.S.H.U & teddy – bongo bong/scrum/peste rabdari

“Mi-am imbatranit timpul,
Mi-am imbatranit verile,
Chiar si lacrimile mi le-am imbatranit
Alegandu-te prin venele mele.

Mi-am intunecat urma pasului
Mi-am intunecat zambetul
Chiar si respirarile mi le-am intunecat
Asteptandu-mi-te inapoi. stiind c-ai sa vii.

Mi-am zdrobit trupul
Mi-am zdrobit mintea
Chiar si sufletul mi l-am zdrobit
Asteptandu-te sa mi-l reconstruiesti.

Copiii se jucau printre schijele ramase dupa razboi,
In jurul meu, indragostitii toti faceau dragoste ca intaia oara,
Iar eu…
…iar eu..

Mi-amintesc si acum cum ceva imi golea sufletul.
La un moment dat am inceput sa fug…si fugeam
Si de cate ori ma impiedicam
Un alt motiv de a fi fericit ramanea in urma.

Intr-un tarziu m-am oprit la radacina unui copac
Si mi-am ingropat ochii adanc.
Si am inceput iarasi sa-mi imbatranesc timpul, verile, urma pasului, zambetul, trupul mintea.
Asteptandu-te iarasi si iarasi..”

………………

cuvinte vechi, nascute de mine acum o viata si reamintite de Tatiana. s-au schimbat multe de atunci dar sentimentul ramane. colac peste pupaza, am mai si imbatranit un an prin voia timpului… mergem mai departe. cateodata, e bine sa-ti amintesti.

intunericul e doar o plapuma cuminte, acoperind visele noastre pentru cei carora alegem sa nu le dezvaluim. in spatele ei, construim impreuna ritmul in fiecare secunda, infiorati de miracol.

trebuia sa-mi faci din nou cunostinta cu mine… ai facut-o fara sa stii. nu puteam sa nu apas declansatorul la randul meu, pentru ca tu sa te cunosti, sa te indragesti, sa ma vezi/vrei aproape… zambiti, va rog!

cred in tine, femeie, caci tu stapanesti toate strazile, toate raurile, toate cerurile si toate caderile.

imi creste iarba din maini, din picioare. ma cucereste verdele ce zboara neindurator catre cer. astazi, intins pe pamant, am privit albastrul cum n-o mai facusem de mult decat in cantec si am inteles in ce fel trebuie sa fiu aici, acum, pentru a privi minunea nasterii mele.

mi-ai daruit timpul pe care intr-o vreme il pierdusem. il cautam in dansul acelor de ceasornic sau in curgerea umbrelor pe peretele inalt din fata mea – mi-ai povestit, aratandu-mi-te, despre o altfel de lume, pe care o intuiam dar pe care n-o atinsesem niciodata. imi privesc acum reflexia cu ochi curiosi, plini de teama, dar hotarati.

acum sunt viu ca un copac, ca o piatra, ca un fir de cer. acum sunt viu, ca tot ce fusesem fara sa inteleg. imi creste iarba din maini, din picioare. ma cucereste verdele ce zboara neindurator catre cer. astazi, intins pe pamant, am privit albastrul cum n-o mai facusem de mult decat in cantec si am inteles ca trebuie sa te primesc aici, la rascrucea intre copilul ce sunt si barbatul ce devin.

simt curentul de aer atingandu-mi fin tamplele.

geamul se transforma in ploaie. mi-am rotit scaunul dinspre birou si ma uit atent, fara tinta, la broboanele incolore ce mangaie suprafata transparenta. afara e frig, nitel vant si ceata, cum ii sta bine unei zile in care te intorci acasa. as pierde timpul in mine, lenevind pe acorduri de jazz si curba sanului tau pulsand. vreau culorile tale.

aud picaturile lovind fereastra inchisa. cu totii inchidem ferestrele cand ploua insa, daca stau sa ma gandesc bine, geamul meu e inca deschis. ma intreb ce se petrece cu toata apa care intra. unde se duc toate, atunci cad se duc?

mi te ascunzi, jucausa, in palma. de acolo pana pe piept, in piept… e doar un pas. simt curentul de aer atingandu-mi fin tamplele.

e de la prima pagina impinsa delicat, dar hotarat, de la dreapta spre stanga.

suntem copaci, iar anii vietii ce-o traim ni se astern pe coapse, in cercuri concentrice din ce in ce mai stranse. batranetea ne ajunge la os si ne doare secat, ca o foame careia n-ai cum sa-i pui capat. coloana nu cedeaza sub apasarea anilor, ci se contracta, sub socul durerii: de aceea ne si aplecam, neputinciosi, cand ne ninge in par.

anii sunt cercuri. clipe, vise, visuri – toate pot fi calculate exact folosind functia tangenta. cand pierzi masura, un alt cerc (pe care se rotesc, disciplinate, ace de diverse dimensiuni) iti aminteste in care dintre dimensiuni te afli. e bine ca esti aici, am nevoie sa fii aici.  cateodata ma simt ca o umbra fara de copac.

orele sunt discuri de pickup pe care timpul isi aseaza gheara, iar muzica suntem noi, copaci din care un Cineva iscusit a inchipuit o chitara. cand acordajul cade, cand cercul se strange,  esti acolo – parte din trunchiul meu. doi copaci batrani, inflorind… impreuna.

sa scriem impreuna istoria unor ziduri.

ne-am cumparat caramizile de la altii, platind pentru ele pret greu. plecand de fiecare data, taraiam dupa noi cate un saculet greu si incomod pe care am hotarat sa-l punem la pastrare, langa celelalte. cu timpul, in debara s-au tot adunat saci plini pana-n varf. la ce bun? – aceasta-i intrebarea.

…………………………………………………………..

aceasta era intrebarea. acum nu mai e timp de prea multe intrebari. una peste alta, caramizile si-au gasit o noua viata in peretii pe care ii construim, febril si cateodata nepriceput. e clar ca niciunul dintre noi nu-i zidar de meserie – zidurile pe care le ridicam acum n-au nevoie, insa, de prea multe sfaturi dn partea unui arhitect.

e tare interesant sa observi de la distanta fenomenul. pe doua maluri ale Sperantei, zidurile se inalta tot mai drept, tot mai sigur. pana nu demult, le ridicai ca sa te aperi. intre timp, zidul a dobandit o intrebuintare noua si creste in continuare, lunecand in arc spre apa. de cealalta parte a valurilor caramizile cad, sigure, la locul lor, inchipuind celalat capat al unui drum la care fiecare dintre noi, Sisif astazi salvat, visa odata.

peste mine se aseaza tot felul de secunde, ca niste piei de sarpe care, in loc sa se dezlipeasca, se strang tot mai mult de trup.

unele sunt calde si moi, cu miros de scortisoara si ceai cu rom intr-o dugheana friguroasa, pe lac. in fata mea, aschii de plastic danseaza prizoniere intr-un glob de sticla agitat scurt, energic, neputincios…

…altele aduc a tablou de familie, cu ciorba de loboda si zambete largi, comfortabile, in jurul unei mese de bucatarie.

altele miros a noapte de primavara, a asternut proaspat schimbat, a cafea tare si amara, cu o picatura de lapte

toate se aseaza firesc, peste pielea mea flamanda de tine.

o sfera. doua trupuri invelindu-se, dezgolindu-se, hranindu-se, infometandu-se. o sfera. sanul tau invelit de palma si buzele mele.

o clipa. degetele tale, batand aerul in timp ce mana cade catre covor. o clipa. spatele tau intins ca vana unui arc, asteptand sa trimita sageata.

cand ti se desprind aripile, esti atat de frumoasa incat ma pandeste pericolul de a ramane mut de uimire, contempland.

te vad in alb si negru, dezbracata si obosita, abandonandu-te ritmului in care plamanii se umplu si se golesc. tampla ti se zbate a gand zvarcolindu-se, salbatic.

te vad monocrom, cu lumina alba asezata tandru deasupra unghiului drept alcatuit de bratul tau, acoperindu-ti ochii.

te ating: pulsul e un cal salbatic, aruncandu-si gatlejul inainte spre a forta linia de sosire, iar secundarul inca masoara.

nu mi-e teama de grayscale. te voi imbratisa cu atingerea vantului de seara la margine de mare. ma voi imprastia in fiece fir de nisip pe care-l calci. ma vei gasi in scoica pe care o ascunzi in san, ma vei imbratisa strans, aruncandu-te in valuri. iti voi fi dimineata iar tu imi vei fi inserare, pentru ca toate culorile sunt in rasarit si apus, pentru ca doar marea si soarele fac dragoste mai frumos decat noi doi. apa sarata vindeca ranile.

era placut, ca intr-una din primaverile copilariei. cerul era imbracat in nori si undeva, departe, scanteile se luau la intrecere spre pamant. un paianjen nevazut a intins cateva fire intre doi nuci si te-am zarit asezata, lenes, la umbra.

mi-aduc aminte si acum cu cata foame m-am napustit asupra ta. fara masura, m-am infruptat din buzele tale intredeschise. ca la un semn, perdeaua ploii ne-a acoperit, aparandu-ne de ochii trecatorilor. zambeai din toata carnea. m-ai prabusit pe covorul moale si mi-ai daruit boaba cea de roua, strapunsa de un fir de iarba.

am tras pamantul peste noi si ne-am iubit mult, mult de tot, pana cand a rasarit din noi o bucata de lut. Dumnezeu a frant-o in doua si a facut dintr-o bucata un barbat si din cealalta o femeie.

spirale aurii si asurzitoare se prabusesc spre interior, taind pana la sange aerul fierbinte. nu mai exista coordonate de spatiu sau timp – lumea s-a frant. ai putea crede ca absenta oricaror legi ale fizicii face rau dragostei noastre – ei bine, crezi gresit: in lumea asta, e normal sa ne putem tine unul pe celalat in palma in acelasi timp.

cateva raze de lumina se aduna intr-un snop colorat si viu, mirosind a libertate. primeste-l: e cel mai frumos buchet de flori pe care ti-l pot oferi in dar. niciodata nu m-am indoit:  intre cei patru pereti ai inimii, suntem amandoi acasa.

printre nori de sticla vad cerul verde intinzandu-si bratele deasupra mea. lumea se vede ciudat cand stai intins pe nisipul din stele si-ti ploua cu mirari peste cordul larg deschis.

la ce bun sa ma tem de goliciune ori de pulsul viu al orelor strabatandu-mi coaja? nu mi-e teama nici de cei care spun ca iarba e verde si cerul albastru. nu stiti nimic. iarba impleteste ata cu care mi-am legat cele patru zari ale vizuinei, rasturnand-o catre sine insasi. vantul poarta zmeul tot mai sus, pana acolo unde vezi desenul perfect conturat. cerul e alb – harta pe care am descifrat-o abia intr-o noapte de aprilie, cuprins de friguri, mirari si dragoste.

iar peste toate astea tu esti aici, picurand in mine fiecare din culorile pe care le aveam fara sa stiu. printre nori de sticla vad cerul verde intinzandu-si bratele deasupra mea. miroase a levantica uscata si a trupul tau gol, hranindu-se din mine.

mi-e frica doar de ceea ce nu pot intelege, dar vreau sa inteleg totul.

sunt o bucata de carne nascuta dintr-o alta bucata de carne, un suflet rupt din alte suflete care s-au iubit candva. sunt o flacara, sunt vant, sunt padure, sunt munte si prapastie, sunt floare si zid, sunt lacrima si zambet, sunt marea sarata lina sau prada furtunii.

cu ochii am vazut, cu mainile am atins, cu inima am simtit. n-am uitat niciodata sa fiu viu si nici n-as putea sa o fac. am limitele oricarui om, libertati de care profit si alegeri pe care nu le fac stiind exact de ce. mi-e frica de multe, dar nu mi-e frica sa o spun clar si calm, cald si ferm: sunt aici, sunt parte din tine, sunt tu asa cum nu te-ai descoperit niciodata.

pana acum.

privindu-te in oglindirea apei, iti vezi imaginea diluata intre pietrele rotunjite de vreme si mangaierea clipei ce nu va mai fi la fel niciodata. imi trag respiratia, pandindu-te de la adapostul trupului flamand.

vremurile curg, ascunse sub patura incolora a firului de lacrimi pornit dinspre munte catre coapsa ta ce patrunde apa.

aerul rece miroase a verde. inima isi primeste, vesela, lectia de dezimblanzire.

numele tau este iedera verde si umbroasa
trupul tau e pahar in care ma scurg
gustul tau e singurul care imi astampara setea si-apoi ma face sa mai vreau o sorbire

ma primb prin ploaie si-ti simt mirosul. degetele tale ma ating cu fiecare picatura. nu e furtuna – doar facem dragoste fara teama, in vazul intregii lumi.

cand mi-e sete si visez la racoarea trupului tau peste buze, desfac inca un plic cu roua din cele primite atunci, in dimineata cand lumina m-a facut sa vad intaia oara. hartia paraie incet, deschizandu-se si deja simt viata curgand iarasi in spatele pleoapelor. inca o zi, inca o lumina.

uimitor, dar adevarat: in vremurile astea, o picatura e destul sa-mi astampere setea. erau vremuri in care izvoarele secau fara a-mi face pe plac. astazi, e de ajuns sa ma las sarutat de o boaba de roua pentru a inverzi, intocmai asa cum am avut nevoie pana acum, de atatea secole.

proiectul Tivodar (asa cum ne-a numit  bunul si blandul nostru prieten Johnnie) pleaca din nou la drum. de data asta nu trece mari si tari, ci aterizeaza doar cativa kilometri mai incoace, in cetatea Targovistei. va asteptam pe toti cu drag!

pisici de ciocolata danseaza rumba pe gramada de busteni din curtea castelului alb-negru. ceva mai incolo, la o dimensiune distanta, castelul sepia e invadat de angoasa, neliniste si iedera rece. lumile fara culoare se frang de fiecare data cand inginerul lor doarme. nu exista zbor fara umbra, insa ne-am obisnuit sa privim in jos in loc sa privim inainte.

straturi peste straturi, lumile se invelesc una cu alta, ingropandu-se tot mai adanc spre uitare. nu e nevoie decat sa vezi care iti este acum casa, unde iti odihnesti trupul obosit si unde dai drumul sa pasca turmelor de fluturi. zugravit in culorile pe care le asteptai, le sperai, le tanjeai, ultimul castel isi deschide portile in fiecare zi. <acasa> e o piele de care nu va trebui sa te lepezi niciodata.

cateodata, sunetele isi schimba forma. cateodata, drumurile capata alt inteles. cateodata uitam ca sa descoperim iarasi, altfel.

un pas. in fata lui, inca unul. traiesc asa cum simt, asa cum vreau, asa cum ma poarta aripile.

stefan tivodar – drumuri

cateodata, rezervorul se goleste. cateodata, simti nevoie sa gusti din nou ierburi uitate in cuferele trecutului. zilele trec, imbatranesti dar nu inceteaza sa-ti pese.

ultimul meu festival a fost acum doi ani. vineri dimineata, ma voi intoarce in Galati mai batran, nu in mod necesar mai intelept, insa la fel de pofticios dupa sunete. ne vedem acolo.

caleidoscopul e plin cu nisip si vise. cand privesti prin lentila, se vede marea si peretele gri, neted, rasarind din apa sarata. albastrul e mai mult decat o culoare, o stare, un impuls electric traversand sinapse.

albastrul e viu, valurile se joaca in parul tau iar zilele se scurg, murind si devenind, totodata, din ce in ce mai vii.

cu naivitatea copilului, curajul adolescentului si rabdarea barbatului, construiesc un castel de nisip ce stiu ca nu se va surpa niciodata.

in noaptea asta, cerul crud de albastru e imbratisat de nori visinii, scanteind sub mangaierea unei coji de luna.

sa nu spui nimanui, dar sub perna vei gasi un colier usor, sculptat din cascavalul sarat al bucatilor desfacute din lumina de noapte. dormeai cand am deschis fereastra si m-am catarat pe stele pana sus, sus de tot, ca sa infaptuiesc nelegiuirea.

acum te miri, insa diseara vei descoperi darul si ma vei iubi. ai sa-mi spui, insa, ca nu poti primi farama de astru si imi vei cere sa urcam cerurile din nou, ca sa refacem impreuna lumina. ma vei mustra, chiar – ce nevoie sa ai tu de luna de pe cer cand lunaticul tau drag e aici, real, pe pamant?

ai dreptate. lumina noastra e singurul aur pe care ti l-as pune pe inelarul mainii stangi.

zorile ni se ghemuie in cana, crapand somnul in bucati mici, numai bune de ascuns in buzunar. mirosul tau, tavalit pe toata pielea-mi, se lasa gustat de razele ce patrund printre perdele.

ma vei ierta c-am sa imi mai torn o cana. ma vei ierta ca am sa-mi gust cafeaua din causul inca fierbinte al mijlocului tau, ma vei ierta ca voi simti gustul sanului tau cu ochii inchisi.

in schimb, eu am sa te iert pentru ca, dintre toate primeverile sufletului meu, ai ales-o abia pe ultima ca sa mi te arati.

am aflat asta platind un pret greu, vreme de mai bine de un sfert de veac: nu exista dimineti fara tine.

dragostea lui traia cand agonizant, cand linistit de albastrul ochilor ei. noptile infasurau in matase alba vise caste, patate ocazional de umbra de pacat a unui sarut de indata smuls din carnea visului, cu furie. o dragoste nu se murdareste.

diminetile erau tensionate. se arunca spre statie cu o jumatate de ora inainte, de teama ca o va pierde. de fiecare data, autobuzul ei sosea la aceeasi ora. un zambet – atat. cateodata nici macar asta – fata era cufundata in ganduri, privind pe fereastra. la cativa pasi, uneori neobservat, el construia in fiecare zi momentul intalnirii, atent la detalii si flamand sa-si implineasca inima.

intr-o zi, rabdarea i-a cedat. a coborat odata cu ea si i s-a asezat in cale. frica si emotiile i s-au transfomat in sudoare rece inundand tamplele in timp ce-si dezvaluia, calm, pasiunea. pielea de ceara si taisul din vocea lui a lovit, insa, altfel: pupilele s-au dilatat, mana s-a inclestat pe manerul posetei iar femeia a lovit, luand-o la sanatoasa.

durerea intepatoare din falca s-a potolit cu greu. “va fi bine”. a trecut o saptamana, apoi o luna si un an, dar autobuzul nu o mai aducea in statie pe fata frumoasa. zi de zi, tot mai mult, disparura culoarea din obraji, lumina din ochi, sufletul din piept. ciudata soarta – cand toate murisera, o vazu in oras de bratul unui barbat. inebuni pe loc, murmurand un sir de vorbe fara sens.

…………………………………………………

a doua zi se petrecu un fapt ciudat. privindu-se in oglinda, fata constata, plangand, ca trasaturile ii erau uratite de un zambet ce aparea si disparea, cu ritmicitatea secundarului de pe ceas. doctorii n-au putut face nimic, preotii au ridicat din umeri, neputinciosi iar vrajitoarea s-a cutremurat, soptind, tematoare, numele unui blestem. am intalnit-o zilele trecute – batrana si apasata de o tristete fara nume, ea este femeia care zambeste mereu.

cand l-am intalnit, era un copil-barbat. isi acoperise vanataile cu zambete si desena contur de aripi fiecarui trup de femeie care i se arata. se picta pe sine in ochii fiecaruia din jur – pentru el, nu existau oglinzi.

am mers langa el zi de zi, ceas de ceas. unele lucruri se pierd, altele se castiga – el ramasese, insa, acelasi copil-barbat, visand curcubee.

la radacina visului semanat intr-o seara a crescut o scara lunga pana la cer. pas dupa pas, copilul-barbat incepu sa urce. unele lucruri se pierd, altele se castiga – fiecare treapta era un pas mai sus. aflandu-se desupra coroanei copacilor, copilul-barbat se opri sa se joace cu norii. strangand in pumn puful unuia dintre ei, din palma ii curse ploaie.

unele lucruri se pierd, altele se castiga. copilul-barbat e inca pe scara, privindu-se in ochii tai. si-a castigat un nume si o inima iar acum incearca sa-si faca loc prin ploaia care curge fara oprire, catre treptele urmatoare si curcubeul pe care l-a gustat, sarutandu-te. cand l-am intalnit, ea doar o umbra. acum poarta numele meu si te iubeste nebuneste, nebun.

nu stiu prea bine sa explic incotro se invarte pamantul. stateam amandoi intinsi pe iarba inca uda si m-ai mustrat – imi amintesc si acum. ar fi trebuit sa stiu cum infloreste soarele, cum curge cerul, cum se coc norii…

stiu unde sunt punctele cardinale. stiu – l-am simtit – nordul rece si inzapezit, am taiat secole intregi la picior estul arid si acid. mi-am spalat praful de pe trup in marile vestului si acum imi haituiesc pacatele prin padurile dese ale sudului. stiu cat de mare-mi e inima si cate se pot schimba dintr-o bataie a aripii de fluture.

stiu unde mi-e casa, stiu care mi-e glasul si stiu ca ar trebui sa lupt mai mult. stiu ca nu stiu nimic fara lumina ta. stiu cine sunt, cine esti, cine suntem. stiu ca, acum, pulsul imi joaca step pe tample si mai stiu ca va fi bine.

va fi bine.

acum 4 ani, cunosteam o echipa de prieteni care mi-au marcat definitiv cursul istoriei muzicale… si nu numai. Cand ultimul lor album, numit “Trend Off”, s-a lansat in absenta propriu-zisa a trupei, am crezut ca drumul lor muzical se oprise.

am primit vestea concertului URMA de pe 4 iunie cu o bucurie cu totul speciala. prietenii, iubiri, tristeti, dezamagiri si nopti albe – toate au pulsat in mine alaturi de muzica lor. abia astept sa-i ascult maine seara. pana atunci… asez aici varianta mea a unei piese Urma, inregistrata in 2006. ne vedem la Silver Church!

stefan tivodar – out of my hands (2006)

cuvintele sunt niste seminte pe care le arunci pe pamant. sufletul tau e un pamant pe care asez, pios, verb dupa verb, atribut dupa atribut.

cuvintele sunt niste copii. cine spune ca un cuvant nu poate creste cat viata a doi oameni care si-au zambit unul altuia? poate incepe ca raspuns la o intrebare si se termina dupa multi ani, cu un zambet sugubat si carunt.

cuvintele sunt pietre pe care le aruncam in cel e langa noi. nimeni nu e fara de pacat, dar ce mai conteaza cand afara si in noi e razboi?

cuvintele sunt impletite intr-o scara pe care urcam sau coborand, fugind de noi insine. foarte rar, se intampla sa alergam spre umbra noastra din oglinda. toate pier insa, in dimineata de dupa ploaie, cand respiri aerul ei, cuvintele nu-si au rost si e… bine.

am zburat.  pur si simplu, am zburat.

……………………………………………

era teribil de cald. fusese o dimineata sufocanta si ii urmase o dupaamiaza cu gust de nisip intre dinti. ma biciuia graba si m-am aruncat in autobuz, cu ochii lipiti de ceas.

doar fata frumoasa si obosita din fata mea m-a facut sa uit timpul, jucandu-ma cu aparatul de fotografiat. isi lipise capul de geam. si-a luat apoi tamplele in maini si a apasat usor, imbratisand fara putere miscarea imprimata de autobuzul ce se tara prin trafic. n-am rezistat sa nu apas pe declansator – ii opream, insa, clipele pe furis, temator sa nu fiu observat.

mi-am dat seama tarziu ca trebuia sa cobor. secundele acelea au fost cele mai goale din viata mea: m-am ridicat de pe scaun, m-am asezat in dreptul usilor fara sa gandesc sau sa simt ceva. pasind dincolo de universul inchis al autobuzului, am strans in piept aerul fierbinte si am izbucnit intr-un sprint nesabuit.

din stanga venea o Dacie Logan care virase fara sa se asigure. clepsidra s-a zvarcolit, spargandu-se.  imi amintesc la perfectie cum aerul a luat foc iar pamantul s-a oprit, lasandu-ma sa plutesc. purtam un tricou rosu, o pereche de blugi albastri si eram incaltat cu sandale. in fata mea, autobuzul tocmai demara. a durut scurt si surd, poate la fel ca atunci cand am aflat lumina. am zburat. pur si simplu am zburat…

e mult verde. verdele sta intins peste iarba si frunze, parjolindu-se placid a vara. miros pamantul si il simt sub talpi ca inca o duna de nisip, dizolvandu-se sub atingerea sandalei.

Dumnezeu a mai aruncat un bustean pe foc si s-a dus sa se odihneasca. scursa de pe tample, alunecand moale pe curba gatului inspre valea dintre sanii tai, picatura de sudoare fierbe si ea. uitati de timp, ne imbratisam si ardem cu scantei, intr-o duminica veche de-un secol.

cineva a plantat in pamantul din care urma sa cresc semintele unor pene. am furat ritmul cardiac de pe talpa celor care treceau deasupra mea si capruiul ochilor din coaja batrana a unui copac ce isi strange crengile, temandu-se de traznet pe timp de furtuna. padurile de brazi m-au invatat cum sa respir, ce inseamna <acasa> si ce e verdele.

mi-am imbratisat parintii cu drag si incredere in ce vine. acum am carne, sange, nervi si timp. din cand in cand imi amintesc de aripile ce crescusera din brate, din cand in cand mi se umple gura cu gust de pamant si plamanii mi se aprind cu aerul crestelor. crestem impreuna, copil si parinti. va fi bine.

carbunii au ars, aprinsi de fulger iar cerul a devenit cenusiu, prabusindu-se peste zapuseala insuportabila a Orasului. cascade sfasaie aerul, grabindu-se spre intalnirea cu pamantul, copacii danseaza cu stropii de ploaie iar flacara din plamani paleste, incet.

ploaia nu s-a stins inca. asez ofranda de zambet curcubeului inflorit in ghiveciul de beton al blocurilor de vis-a-vis. de ce sa nu-mi las inima sa bata cand pana si zidul poate elibera culorile?

saptamana povestilor: sontac-sontac, m-am jucat cu sunete si cuvinte. sapte zile si tot atatea cantece, sapte ferestre catre ceea ce sunt, am fost si voi fi. pentru astazi:

stefan tivodar – inceput de biografie

piesa 2, o mai veche istorisire spusa acum cu alte cuvinte. e despre Ea, cea de care nimic nu te poate desparti.

stefan tivodar – cordonul ombilical

piesa numarul 3, pentru ca uneori descoperi ca toate se fac in trei, desi iti simteai inima batand doar in doua trupuri. pentru ca nici macar nu mai doare si pentru ca toti barbatii trebuie sa se tunda, nu-i asa?

stefan tivodar – discurs

cantecul patru, o poveste nascuta din ea insasi, intocmai cum lumea s-a nascut din oul lui Prajapati. cand iubesti, nu e mereu nevoie de cuvinte.

stefan tivodar – dansul perfect

piesa cinci – un exercitiu de sinceritate pentru vremurile in care totul era prea mult si prea putin totodata.

stefan tivodar – frica

piesa numarul sase, crescuta intr-o singura suflare din samanta unei secunde cat fiecare zi: secunda indragostita. nu sunt departe, nici macar nu-s plecat.

stefan tivodar – drumuri

piesa sapte. ar trebui sa se termine, pentru ca vine o zi cand buletinul nu se mai schimba iar anii si tamplele albesc.

stefan tivodar – ipotetica

piesa numarul opt, inexistanta in planurile “discului” asa cum suna el initial. e despre cum inima incepe sa bata tocmai cand te astepti mai putin, despre drumul spre Dincolo si despre cum nimic nu se termina atunci cand se termina.

stefan tivodar – ultima poveste

as minti daca as spune ca stiu cum au aparut cantecele. parte dintre ele traiau deja in mine din toamna anului trecut. parte s-au nascut acum, completand spatiul gol si  redandu-mi chitara, visele, umbra pierduta in temeri si slabiciuni.

nu sunt cantece vesele, nu sunt inregistrate intr-un studio. sunt parti din mine nascute intr-un “acasa” nou descoperit. fiecare dintre ele are o poveste si o viata proprie, dar cel mai bine ar fi sa le puneti in player unul dupa altul. dupa o saptamana si putin… povestile se opresc aici.

una dintr-un oras devenit peste noapte parte din noi, panza pe care sa ne putem aseza linistiti inimile impreunate

una de pe un petic de plaja viu in amintiri, dar sufocat in realul betonului.

unele lucruri se schimba, nu si lumina care ne conduce dragostea.

arde. fiecare zi arde. un pix invizibil a desenat taieturi invizibile pe pielea mea mult prea vizibila – cate una pentru fiecare zi fara voi. la inceput am crezut ca va trece putina vreme, ca norii sunt doar in creierul meu de copil razgaiat si egoist, ca intoarcerea va deveni natural singura solutie.

a fost o vreme cand, desi nu mi-o marturiseam nici chiar mie, m-am gandit la cum ar fi sa bat din nou cuie peste usa larg deschisa. acum, vremea se masoara in certitudini – tot mai multe certitudini – ca distanta a permis inceputul vindecarii.

sunt atat de multe incat nu stiu daca le-as putea retrai vreodata, cu ochii sufletului, pe toate. ce stiu e ca am doua zile de nastere: una e in martie, iar cealalta incepe intr-un vagon de tren accelerat, la mijloc de vara. un pix vizibil insemneaza hartia biletului, starnind focul.

de atunci au trecut sapte ani.

…in Vama Veche. I kinda lost Vama Veche, however. maybe it’s fair. nu poti opri cu niciun festival degradarea unui loc atat de profund nimic si tot de-odata, insa intoarcerea unor prieteni vechi trebuie aplaudata langa un pahar de vin…

…sau de bere neagra, dupa caz. Ciuc black – prietenii stiu de ce. pentru ca stiu de ce,  prietenii n-ar trebui sa uite, mormaind ursuz ca biletul e prea scump. biletul nu e niciodata prea scump, cata vreme VREI sa fii acolo.

furtuna pe mare, in ceruri si pe o scena bine aparata, la Soni. mi-am adus aminte, ascultand noua echipa propusa de Mani, de lansarea “Trend off” si de ce spuneam atunci.  sambata, am aflat ca se poate.  da, te poti intoarce, indiferent unde fusesesi plecat. niciodata nu e prea tarziu.

sper ca Vama sa imparta aceeasi soarta .

invatam ca vederea se naste in ochi, gustul pe limba. ni se spune ca toate astea ajung sus, la creier, care le decodifica si interpreteaza. ni se spune ca dragostea e un lant al intamplarilor chimice si ca a merge presupune doar efortul automatizat prin repetitie al unor categorii de muschi. sa trecem la pagina urmatoare.

ni se spune ca suntem o tara frumoasa si ospitaliera, cu oameni buni si iscusiti. ni se spune ca sangele stramosilor nostri a aparat Europa civilizata de invadatori si ca istoria ne-a nedreptatit. ni se spune ca noi facem alegerile, ca in mainile noastre se faureste totul. sa trecem la pagina urmatoare.

ni se spune ca asfaltul e bun, ca un metru de gazon costa mult si nu e ok sa te asezi pe iarba in parc. ni se spune ca am muncit bine, dar ca politica restrangerii cheltuieilor trebuie aplicata si pe acest departament…

dupa care nu ni se mai spune nimic. absolut nimic.

totul e doar o iluzie – biet rateu al unui creier suprasolicitat de atata vaz, auz, emotie. tu vino sa muncesti in continuare, de restul ne ocupam noi.

…………..

termenul de “human resources” desemneaza astazi doar absolventi de psihologie care plimba dosarele dintr-un sertar in altul, iar oamenilor pe care s-a cladit afacerea li se arata usa fara pic de discriminare pozitiva. nu conteaza nici scolile, nici pasiunea, nici dedicarea. nu conteaza nici risipa de resurse, timp sau nervi a celor care acum sunt stransi cu usa sa plece. important e doar sa “echilibram” un buget prost proiectat, iar daca asta insemana sa ne dam foc la valiza, ei bine, asta vom face.  ar trebui sa trec la pagina urmatoare.

acolo sus, in birourile celor mari, Criza a venit precum Isus asupra poporului evreu: o sansa minunata, pe care o primesti pe jumatate.

zilele astea, am simtit fiecare graunte din nisipul clepsidrei macinandu-se intre dinti, ningand peste rotile dintate care-mi rotesc sufletul in jurul soarelui cu nume de femeie.  simt inca gustul sarutului furat in goana, intocmai cu scopul de a face despartirea vremelnica sa para o pauza de cateva ore,  iar trupul imi freamata,  redescoperindu-se pe pamantul unde s-ar visa ingropat.

e adevarat: pe masura ce imbatranim, timpul cantareste tot mai mult si devine tot mai putin. e adevarat: te vei intoarce curand si atunci am sa fiu iarasi puternic. pana atunci, sunt doar un biet carunt insetat de tine ce numara minutele pana la 10080.

i’m a tree hanging upside down.
i used to stand the way you people think it’s right…but then you made me taste your silly fright.
it all began. it’s then you gave me fire. there was some light, there was some heat.

it all lies in a distant past now – all except your fire feeding my roots. they carved my friend into a heart-shaped drum and soon there’ll come for me.

it’s your time now, woman.
just close your eyes and reach for me. touch my burned bark.
you should hear the music of a piano – the piano i will become when they will tear me down.

there’s jazz in everyone of us.

tonight, only you can set me free.

Incet dar sigur, proiectul Tivodar iese din tiparele in care se asezase de unul singur in vremurile trecute. Incet dar sigur, se stabilesc legaturi, structuri si invatam sa citim luminile si umbrele. Se pun sub sincron dictionare muzicale si umane, iar rezultatul se aude, din ce in ce mai bun dupa fiecare repetitie.

Ma numesc Stefan Tivodar. Langa mine au decis sa se aseze, muzical vorbind, domnii Mysha Ungureanu si Alex Nichita. Echipa are un set de piese, are instrumente, are chiar si o scena preferata pentru cantari, dar… inca nu am decis care sa ne fie numele.

Pana de curand, i-am spus Proiectul Tivodar. Lucrurile s-au schimbat: nu mai este doar proiectul meu, ci un efort colectiv la capatul caruia ne vom bucura, fara indoiala, cu totii. De aceea, astept (asteptam, de fapt), parerile voastre privind un nou nume atat pe adresa folkfrate@gmail.com cat si pe adresa postmaster@tivodar.ro

ah, sa nu uit.

P.S.: Ne vedem in Vama Veche, sambata, la Folk YOU 2009 – Festivalul de Folk “Florian Pittis” !

nimic nu exprima mai bine conditia noastra de muritori decat lucrurile si locurile care mor in jurul nostru pe masura ce timpul se scurge.

candva, nu eram mai inalt decat clanta usii – atunci, parcul din spatele blocului unde leaganele erau confectionate din anvelope uzate imi colora visele si hainele. astazi, in locul acelui parc sunt doar cateva garaje.

candva, m-am privit in oglinda murdara a unui camin studentesc din Cluj si am constatat ca eram liber – atunci am sarit in primul tren spre Sighisoara si am lasat Festivalul Medieval sa-mi curga prin toti porii. astazi nu mai simt nevoia sa aflu intre ce date se tine festivalul… sau daca se mai tine ori nu. Festivalul Medieval este astazi doar un banal Festiival al Berii.

candva, in vama veche se canta la chitara, se asculta Pink Floyd la rasarit – atunci am notat intr-o agenda veche versurile unui cantec, in vreme ce pe scena canta Emeric Imre. atunci, vama veche nu era localitatea de frontiera Vama Veche, ci… altceva. astazi, Vama Veche e traversata de o bucata de asfalt a carei turnare a costat 450 de mii de euro, nisipul e al celor care fac plaja in sort si sosete iar chitarile au disparut. sunt, in schimb, terase. multe terase.

uneori imi spun ca asa trebuie sa fie lucrurile. uneori abia imi stapanesc lacrimile si mania. uneori imi spun ca este firesc: nimic nu e vesnic – nici noi, nici locurile in care traim sau lucrurile pe care le fabricam. alte ori, insa, imi place sa fiu iarasi acel copil, acel tanar.

acum 4 ani, lucram in invatamant si incepeam o poveste. sambata, vama veche primeste ultima mea sansa. sambata, ne vedem din nou la Folk You.

am vazut scari ivindu-se din senin inaintea mea, am auzit un nume ce nu era al meu dar m-am supus chemarii lui. Vama Veche era tot acolo, diferita de vama de care mi-e dor. nu o urasc, nu o iubesc – Vama Veche e o plaja cu oameni aliniati dezordonat, asteptand atingerea soarelui.

si totusi – stranie, dar predictibila coincidenta – Vama Veche mi-a vorbit. am vazut copaci ridicandu-se, marea topita in apa dulce scaldand radacini si frunze mari, maturand nisipul pentru a face loc insulitelor de pamant. am inchis ochii dar lumina era inca acolo, dandu-mi de stire ca e cazul sa nu mai fug.

asa ca am platit primarului – Charon ce aveam de platit si am lasat ochii sa se deschida. in fata mea, Insula se umpluse de lume. am cantat “Discurs”, pentru ca vantul sa stie cand sa glasuie si cand sa taca, am cantat “Drumuri” pentru cararile prafuite de alta data si pietonala de beton de astazi… Cand am ajuns la “Hey you”, am stiut ca ma vedeti si ma auziti, asa ca a trebuit sa cobor.

aveam pe talpi nisipul infierbantat de dupaamiaza al vamii Vechi.

p.s. 1: le multumesc lui Mysha Ungureanu si Alex Nichita pentru ca au acceptat sa ma ajute sa construim castele de nisip ce rezista.

va trebui sa iau la mana fiecare fraza din trecerea orei scurse, sa o sterg de frisoane si sudoare rece si sa-i dau stralucirea rostirii sanatoase.
capatana mi se invarte ca un titirez. vad destul de bine, dar nimeresc tastele mai de graba din obisnuinta decat din premeditare. mi-e destul de greu sa ma las pe mana hazardului, dar n-am ce-i face.

se spune ca, pe vremuri, prizonierii erau imbolnaviti intentionat, caci febra le dezlega limba.

eu n-am niciu secret de ascuns: imi traiesc viata intre usile aceluiasi castel, sub acelasi cer, hranindu-ma din aceeasi iubire ce ma devora si cu cateva ore in urma, cand inca nu-mi tineam febra sub control cu pastile. am crescut aici, ne cunoastem zilele si somnul. se prea poate sa crezi ca respir iute si sacadat din cauza problemelor nazale.

nu, nu e asta. in continuare, poate mai abitir decat alta data, respiratia imi goneste la gandul ca tu iti asezi mana pe bratul meu.

.

.

.

a fost tare frumos acolo sus. le multumim celor de la Jurnalul National pentru ca ne-au invitat, celor de la ForeverFolk, FolkBlog si FolkFrate pentru incurajari si sustinere.

De asemeni, nu putem uita sa multumim celor de la Radio3net pentru ca, in conformitate cu lista video publicata de dumnealor,  nici noi nici Narcisa Suciu nu am cantat la festival.

later edit 1 : intre timp, la data de 13 august, postarea cu microrecitalul Narcisei Suciu a fost uploadata pe Radio3net. in continuare, proiectul Tivodar este absent.

later edit 2 : a nu se intelege ca nu s-a incercat contactarea respectivului post de radio prin emailuri si telefoane. rezultatul incercarilor de dialog anterioare postarii acestui blog entry… il puteti vedea.

pamantul ud imbratisase urmele pasilor cu o dragoste oarba – soarele aparut intre timp lumina puternic o cararuie pe care fiecare pas se putea distinge in detaliu. mi-am permis sa ma las amuzat de foamea cu care talpa piciorului si drumul cazand in panta se imbratisasera, lasand vizibila amprenta fina a fiecarui deget.

covorul de iarba dezveli o bucata de beton. mi-am lasat privirea sa urmareasca linia catre conturul dreptunghiular al unei imense constructii pe peretii carora se vedeau schele. un zumzet de oameni mesterind se ridica inspre lumina orbitoare de afara. apropiindu-ma, am vazut sine, peroane si un ultim vagon de metrou parasind statia. pe peretele-baraj din fata mea tocmai fusese montata o placa albastra din metal pe care se putea citi “1 Mai”.

scuturandu-mi capul a nedumerire, mi-am ridicat privirea spre drumul pe care coborisem. la stanga potecii se ridicau cateva terenuri de tenis pe zgura pe care nu le observasem. dealul era sapat in terase atent slefuite si fiecare nivel era un nou teren, imprejmuit cu un soi ciudat de gard pe care nu-l sesizasem. pe unul dintre terenuri se juca si auzeam pocnetul sec,  ritmic al rachetelor in timp ce se lovea. n-am apucat sa-mi termin gandul cu gust de mirare, ca urechile mi-au agatat alte sunete. un murmur de voci de copii m-a atras, determinandu-ma sa fac stanga-mprejur pe calcaie spre statia de metrou pe care o stiam.. cu totul altfel si…una peste alta… altundeva.

vazul trebuie ca este un simt tare ciudat in lumea in care am facut ochi – lucrurile si fiintele alegeau sa mi se arate treptat, ca si cum ar fi fost prea mult pentru mine. putin mai sus de monstrul betonat, un grup de vreo 20 de copii se intrepta catre o bariera intru totul asemanatoare celor de cale ferata. in spatele barierei se arata, dintr-o data, un gard metalic la adapostul caruia iarba crestea, grasa si sanatoasa. pamantul se topea intr-o imensa mare de apa despre care n-as sti sa spun daca era lac, mare sau ocean. din loc in loc, spinari de delfin luminau scoarta apei.

in spatele imensei gradini cu verdeata vedeam rasarind o cladire cu acoperis de stuf. uimirea imi crescu in clipa in care am observat ca grupul de copii se oprise, intampinat de gazde… neobisnuite. sub conuri-coif pictate in rosu, alb si nuante de gri se ascundeau cinci… pitici! copiii nu pareau sa aiba mai mult de 6-7 ani, iar piticii le ajungeau, cu tot cu coif, abia pe la umeri.

m-am frecat, neincrezator, la ochi – dintr-o data, intregul peisaj mi se revelase in absurdul sau greu e conceput. cu o singura privire am cuprins – nici eu nu stiu bine cum – terenurile de tenis in scari, statia de metrou descoperita, ochiul de apa cu delfini si grupul de copii intampinat la bariera de gazdele-pitici. plamanii mi se umplura de aer si intrebari imposibil de rostit. urma un pas, un urlet mut si…

…cateva batai de pleoape. in fata ochilor se intindea, vertical si impasibil, tavanul de beton al camerei mele.

it finally happened.

dupa lupte seculare care au durat mai bine de doua saptamani, proiectul Tivodar urca, in fine, pe scena Folk You  conform listei artistilor publicata de radio3net.

nu te teme, toate-s bune.

nu am nimic. imi simt bratele incordate atent, dar e bine, caci degetele curg, tremurande, peste pielea ta.

nu am nimic. pieptul urca si coboara mai iute decat te-am obisnuit, dar sa nu te temi: cata vreme inima mea e plina de tine, cade firesc sa ceara un spatiu mai mare intre coastele acestui trup.

nu am nimic. stiu, pleoapele imi stau inchise de ceva vreme. capul mi se umple de mirosul tau de cafea proaspat rasnita si cred ca voi intinde mana sa-ti cuprind mijlocul.

bratul descrie in aer un arc de cerc perfect, iar buzele se intalnesc, flamande. de ce-as mai bea cafea, cand iti simt gustul in fiecare dimineata?

intreaga vointa a miezului fierbinte arde, sfredelind secolele asezate, rabdator, unul peste altul. un varf ascutit de flacara impinge suflul de aer fierbinte care alearga spre suprafata. copacul s-a sfaramat in pamant, iar pamantul a invelit crusta de huma a acelei vremuri doar pana astazi. ceasul se-ntoarce, vremuri se nasc inapoi catre sine, stiind ca le chemi.

dragostea hraneste timpurile si pamantul din care pornesc toate. dragostea misca muntii, desparte marile si lumineaza drumurile. ca un covor de ierburi si tarana ridicat din centrul pamantului cand in fata ta se deschide indoiala, dragostea mea este acolo. in fiecare zi pana la sfarsitul veacurilor, dragostea este si va fi pamantul casei tale, lemnul culcusului tau, lumina vetrei pe care coci painea.

aici e acasa.

ai spune ca sunt ziduri. daca te uiti mai atent, le vei vedea doar ca doua pete de lumina intarita. peste retina ta se arunca, isteric, franturi de culoare pe care becul le transforma in umbre si lumini, mangaindu-ti curba fina a carotidei incordate.

de la un capat la celalat sunt doar trei duzini de pasi, numarat. deasupra, din loc in loc, atarna lumini iar tu te arunci inainte, lasandu-ti mainile sa atinga noaptea. in urma ta, cronicar fidel, iubesc fiecare clipa cu tine.

iubesc felul in care ne-am descoperit, iubesc noptile si zidurile astea doua care, acum, nu ne mai despart.

degetele tale scriu, febril, intr-o limba stranie, pe peretele mai vechi decat toate vremurile sangelui nostru impreuna.

candva, spuneam ca zidurile inchid drumuri. amandoi am fost orbi. exista o strada pe care sforile se inlantuie, inchipuind hamacul de neabandonat al unei iubiri pe care o simt, o stiu, o gust, o traiesc. la timpul prezent, zidurile unui oras necunoscut ne aduna si mai mult, catre un acasa cu miros de brad tanar.

am hotarat: in noptile in care nu pot sa dorm, timpul meu se va scurge in tine prin secundele desenate de pieptul tau respirand, in liniste, la o sarutare departare.

panza mea este mai mare decat toate marile. panza mea e fina precum aerul primaverii de munte. panza mea a fost tesuta din valuri de august iar broderiile de pe margine sunt lucrate cu praf de stele pe care l-am adunat noaptea tarziu, departe de Oras. tesatura te imbratiseaza, topindu-se, racoros, peste pielea ta mirosind a lapte proaspat.

in fiecare noapte cand te rotesti catre geam, imi continui desenul fara de sfarsit.

sa nu pleci pana nu-l vezi terminat.

s-au scris atatea despre vara asta….

cerneala paginilor se ia pe degete. degetele danseaza, impreunate, in fiece zi, pe mucavaua vietii noastre. viata noastra, viata mea… ore, minute – totul e o lunga insiruire de clipe din celuloid.

de astazi inainte, ma veti cunoaste si asa cum usa deschisa a declansatorului lasa sa se intrevada. sper sa va placa.

Clipe de celuloid

in seara asta am cunoscut niste stele nefericite. imbracate intr-o liniste amaruie, mi-au pictat calea spre luna noua pe care nici n-o observasem, mustrandu-ma pentru ca am refuzat sa ma asez in hamac langa ele.

iertata-mi fie greseala de a fi uitat de luna. dintre toate lunile, luna septembrie nu trebuia uitata sub nicio forma, fiindca datorita ei sapte devine noua. ne-am obisnuit ca sapte sa fie sapte – adevarul este insa ca, uneori, matematica oamenilor ne inseala. la drept vorbind, o absenta poate cantari cel putin la fel de mult ca prezenta la fata locului.

fata locului isi odihneste imaginea incercanata si confuza in oglinda intunecata. in seara asta nu-i bine, dar amandoi stim ca are sa fie curand altfel. vom trece prin septembrie impreuna. mi-e dor de acasa.

pamantul insulei mele e doar o coaja subtire
prin care dragostea ta isi iese din fire
catre un altceva
cu gust de ploaie, lemn verde de brad si cafea

si prind radacini in prezentul cu tine
azi, fara de veste, fara rabdare, fara de trac.

ploua nebun si cu sete iar stelele stau in hamac.

lapte negru varsat din donita lunii acopera cat vad cu ochii distantele din spatele dealului. padurea se rupe, iar pe creasta, la cativa metri inainte de vale, respira o casa.

e cald, iar vara fierbinte ne respira prin toti porii. asezati unul langa altul, privim in liniste.

imaginea devine neclara, ca sarind intr-un alt film… si e un alt film, caci padurea se lumineaza iar laptele cerului devine rosu. limbi de foc strang in brate acoperisul casei, dogorind cu scantei pana la noi, pana la nori.

doua umbre musca din flacarile ce au cuprins intreaga casa. le aud glasurile ca si cum le-ar rosti mintii mele – aici e casa noastra. o casa de flacari.

umbrele se pierd, hranind cu trupurile lor lumina ce se intinde in fata ochilor larg deschisi de teama. le aud inca vocile, dizolvandu-se intr-un ultim “te iubesc” strigat cu plamanii arzand..

..iar ceasul suna, vestind dimineata ca un sfarsit cuminte de roman.

sufletul sfaraia ca o pastila efervescenta aruncata in pahar.

aseara, am dat drumul la somn pe foc mic si m-am asezat, cu buna stiinta, de-a lungul patului. m-am incalzit greu, dar cred ca pot da vina pe vreme pentru asta: o ploaie sanatoasa stinge orice foc.

nu-i greu sa intelegi ca e bine sa ne rotim, periodic, in jurul axei celuilalt: stand pe loc, nu vezi decat aceeasi fata a lunii. mi-am dat voie, deci, sa ma rostogolesc in toate directiile, pentru ca odihna sa ma prajeasca egal, pe toate partile fiintei.

de dimineata, m-am trezit gata facut, asa ca m-am impachetat frumos, m-am dotat cu funda rosie si m-am pus pe drum, nu inainte de a mai bea o cana de ceai cu infuzie de optimism. in curand am sa-ti bat la usa: fii sigura ca vei fi acasa sa deschizi.

la adapostul trupului, inima e ferita privirilor celor din jur. o patura fragila de carne, sange si oase adaposteste, complice, organul simtirilor indiferent de ritmul pulsului ei. poate fi murdar si rece ca o minciuna bine spusa ori poate fi grabit si fierbinte, asemeni clipei de dragoste intinzandu-se cat toata viata.

trupul ce-l port e poarta prin care inima mi-a fugit, ascunzandu-se: candva, acum cateva secole, era la vedere, in causul palmei. ascunzatoarea o va gazdui pentru totdeauna, insa lumina poate iesi la iveala. nimic nu poate inchide ceea ce trebuie daruit, iar darul meu catre tine n-a sfasit niciodata.

pentru a vedea ce-a mai ramas de deschis, ma voi uita in oglinda, caci inca mai pot.

cerul si marea sunt toate o pasta gri si vascoasa, prabusindu-se peste nisipul rece si ud pe care mi-am sprijinit urma pasului, inainte de a sari.

as tese o plasa din firele vantului asta ascutit si nerabdator sa biciuie plaja goala. as lipi intre ele secunde pana cand ar creste copacul pe care sa-l fac, dintr-o singura taietura, corabia de care am nevoie. as lega vartos funia de piciorul meu drept si m-as arunca in valuri, drept ancora pentru timpul pe care l-am uitat si cale spre lumina pentru timpul ce va sa vie.

si daca gasesc o cale fara corabie?

taiate de bratele mele, marile se despica, nebune, sub luna imbracata cu nori. stiu unde sa te aflu, iti stiu numele si iti cunosc vocea. te voi afla si-atunci imi va ramane doar sa ghicesc ce ai de gand sa-mi spui de la adapostul scoicii in care te-ai ascuns.

there was this smell of autumn cold and arms were digging for the gold
of silence.
the times were sweet and sour at once. i grabbed a mouthfull of the ticking clock
inside your chest
and you, probably forgetting to breathe, took off.

i remember that day now, from the quiet comfort of my purple flower pot.

joaca de-a mirarile e o joaca frumoasa.

e bine ca esti, e mirare ca sunt…  si ne tot miram cum nimicuri lumineaza ziua si cum zile lumineaza ochii care uitasera sa mai rada.

ne sarutam minunandu-ne, facem dragoste minunandu-ne si ne trezim minunandu-ne. tot pulsul vietii e o imensa mirare – mirare ce…  deseneaza un semn de intrebare discret, abia vizibil, deasupra cerului sub care ne daruim unul altuia.

mirarea poarta la san chipul indoielii:  oare sa fie adevarat? mi se intampla mie oare sau… e iarasi doar ceea ce vreau sa vad? de ce acum, de ce aici, de ce azi?

…..

de unde atata mirare?  “noi” e firesc.  “acasa” e cum trebuie sa fie.  inima o ia la goana cand te vad pentru ca nu poate sta separata in doua piepturi.  joaca de-a mirarile e o joaca frumoasa, dar nu pentru noi.  noi suntem una, nu poate fi altfel.

dimineata de dupa va fi la fel ca tot restul diminetilor.

racoarea noptii se va face lumina iar ferestrele se vor deschide. vor trece caini pe strada si claxoanele au sa te enerveze, caci ai fi dorit sa mai dormi putin.
ziua de munca iti va fi lunga si ca oricare alta – poate plictisitoare, poate plina de nou si entuziasm.

dupaamiaza de dupa va fi ca tot restul dupaamiezelor. ai sa mananci cate ceva, vei bea (poate) si un pahar de vin. o carte, un film, o piesa de teatru, un spectacol la opera.

poate vei ajunge acasa si vei face dragoste. poate veti dansa si el te va cere de sotie. poate ea iti va spune ca vei fi tata sau poate ca in acea dupaamiaza veti hotari impreuna sa va puneti inimile la pastrare in cutii separate.

seara de dupa va fi ca orice alta seara. poate ca o pala de vant va aduce ploaia sau poate ca apusul va fi senin si fara scama. inima te va durea si vei fi obosit, insa ai sa gasesti timp pentru o vorba buna inante de a adormi. va fi un somn lin, cu vise, iar la capatul lui te vei trezi sa o iei de la capat.

…

ziua de dupa va fi la fel ca toate celelalte, deci nu voi avea pentru ce sa va invidiez.  Dincolo incepe o noua aventura.

Dragilor si dragelor, proiectul Tivodar aterizeaza cu surle si trambite la Ploiesti! ne vedem… joi…

vom invata impreuna sa vorbim din nou.

cuvintele vor fi cuvinte. punctul e marginea treptei peste care pasim iar virgula isi ocupa locul, cuminte, in propozitia pe care o vom desena pe peretele mintii cu gand tremurat de indragostit.

stiloul ne va creste din degete, facand dragoste cu coala alba pana cand sudoarea se va scurge, picatura cu picatura, in forma de propozitie.

mi-ai amintit atat de multe.. invata-ma. timpului nostru nu ii e teama de anotimpuri: ai fost aici, sunt acum si vom fi pana la sfarsitul veacurilor.

ascuns bine intre caramizi rosietice
musca din petice
trupul de vise.

ti se
spune ca timpul nu iarta,
nu stie, de fapt, ce inseamna trecut sau acum.
tu strigi si te zbati desi stii ca oricum

am sa vin catre tine,
suntem un val cat toate oceanele lumii.

soarele alearga vantul printre ramuri, iar frunzele uscate se grabesc sa-mi guste, dintr-o taietura, palma deschisa. racoarea musca din obraji. miroase a toamna.

te-ai putea oglindi in luciul gandurilor mele ce suna a ploaie. te-ai vedea frumoasa si stralucitoare, vie si colorata, intocmai anotimpului cu care facem perfuzii.

cand va fi bine, vom uita ce fel de sange ne curge prin trupuri. gustandu-ne, aseara, ne-am amintit ca suntem oameni de toamna.

la drept vorbind, e cantecul meu preferat dintre productiile cetateanului  clujean bine pitit sub pseudonimul  M.I.S.H.U.

tare ce ma bucur ca a reusit sa-l  modeleze intr-o forma finala si ca ni l-a dat si noua sa-l ascultam. daca vreti si voi sa gustati o dragoste in sange, treceti pe la el pe-acasa. merita.

nu uitati sa va inregistrati si sa-l votati. mishu, te iubim, noi ca tine vrem sa fim!

primind pe nepusa masa avertizarea ca vremurile se schimba si somnul e aproape, luna isi aduna bratele la piept, morocanoasa. paharul de vin negru si uleios statea pe masa, neatins – intr-un acces de furie, ea il lovi.

aerul scanci, taiat de cristalul curat ca lacrima. intr-o clipa, lichidul se intinse pe toata dusumeaua, lasand sa licareasca din loc in loc scantei din paharul ce fusese.

(din cand in cand, ne inmuiem degetul in cer. o stea se agata de pielea muritoare si atunci jertfim sange – un sange pe care ne grabim sa-l gustam, insetati.)

risipind tesatura norilor cu o rasuflare, luna isi dezveli goliciunea. pamantul se opri, fara rasuflare, prada uimirii. inainte de rasarit, timpul ofta, incuviintand la o secunda in plus.

astfel a curs cel mai frumos million de ani din istorie.

Cea mai buna arma a unui artist pe frontul ascuns in clepsidra este chiar el insusi. Cel mai eficient bisturiu e cuvantul nascut de trairea autentica si nu de necesitate, cel mai bun leac pentru amarul cuvantului este rostirea nascuta din propriul sange. mai mult sau mai putin cristalizat,  cantecul izvoraste din interior catre toti cei care asculta.

Festivalurile de folk raman si astazi, dupa 20 de ani de “libertate de expresie”, singurul cadru in care poezia si muzica se imbina acustic pentru a naste o emotie. “Folkul” e un arbore cu ramuri in aproape fiece colt de tara si daca ar fi sa judecam starea de sanatate a fiintei dupa numarul festivalurilor de gen, probabil am putea spune ca folkul traieste, mai viu decat oricand in ultimii ani.

Bine ascunsa sub poleiala consiliilor locale si a juriilor atente si impartiale, o buruiana roade, insa, insistent, la radacina vechiului copac: folkul insusi. De la adapostul sigur al mesei juriului se cauta talente: unde e noul Seicaru, noul Vintila? In ce indepartat oras se ascunde noul Alifantis, noua Tatiana Stepa? Da, intrebarile au fost puse participantilor la un festival de folk in 2009 chiar in forma in care tocmai le-ati citit.

Indiscutabil, garantia valorii in cazul unor nume consacrate de istoria cenaclului Flacara este perfect aplicabila si astazi, multi dintre ei se afla pe lista preferatilor mei. Modelul ar trebui, insa, sa se schimbe odata cu oamenii si vremurile pe care le traim, spre a reflecta emotiile ACESTEI generatii, nelinistile si lupta ACTUALULUI timp. Pentru cine cantam si scriem? Pentru a impresiona un juriu sau pentru ca avem, intr-adevar, ceva de transmis in sangele nostru?

Ni se reproseaza compozitiile triste, dar voi nu stiti ca suntem tristi pentru ca, an dupa an, generatii invata la scoala ca “Miorita” reflecta la perfectie spiritul autentic, sensibil dar non-combativ si fatalist al poporului roman. Ni se reproseaza ca nu mai scriem cantece protestatare, dar voi nu vreti sa vedeti ca acum 20 de ani oameni au murit in van, ca de 20 de ani revolta e strangulata de neincredere si de frica: “Daca deschizi gura, ai s-o patesti. Intotdeauna o patesti, asa ca mai bine ti-ai pazi spatele”.

Ceea ce odata era folk a devenit intre timp muzica tanara – un tot unitar si coerent de muzica si vers caruia nu-i mai poti aplica etichete de stil, caruia nu-i ma poti prezice evolutia. Nu poti prezice drumul unui parau de munte printre stanci. Imi pare dezarmant faptul ca astazi, dupa atata perfuzie de libertate, reflectoarele ii cauta in continuare pe cei care stau drept, stavilind curgerea. Ar trebui sa-i aplaudam pe cei care inchid ochii si canta, lasand prin inima lor paraul sa ajunga acolo unde ii este sortit, la varsare.

afara ploua si concretul e cam agresiv cu obrazul nostru fin.

se recomanda operatiunea “paturica”: storuri trase, ceai fierbinte si un film bun, in doi, la adapostul acoperamantului gros si cald.
asta… daca nu-ti place sa lasi la o parte trucurile ieftine.

pe-o ploaie nemiloasa cum e asta iti recomand sa imbraci o camasa groasa si sa te oferi ploii fara pudoare sau conditii. ploaia te cunoaste asa cum esti. ploaia e iubita de mult pierduta in bratele careia inca jinduiesti sa te cufunzi. ploaia e barbatul care te saruta pe spate, masandu-ti usor umerii. ploaia e femeia care te inveleste noaptea, barbatul care te trezeste de dimineata cu cafeaua la pat.

iesi afara acum.  fa dragoste.

ne place MISHU foarte mult, ne place MISHU foarte mult…….

si pentru ca ne place, il recomandam fara prescriptie medicala, oridecate ori se simte nevoia.

Daca vreti sa ascultati/vedeti Mishu Calian Band in actiune, va recomand sa nu asteptati pana la urmatoarea vizita in Cluj. Minunatul cetatean si cantecele lui faine vor poposi in formula de trupa in data de 26 octombrie, la Jukebox Live Club (fost Becker Brau) din strada Turturelelor nr.11, sector 3, Bucuresti.

Mishu concureaza la finala pe tara a Global Battle of the Bands, asa ca haidem toti cu mic cu mare sa-l sustinem!

P.S:  Inca il puteti vota pe Mishu la Battle of Songs!

am crezut ca te cunosc. m-am lasat intins la stanga ta si ti-am cuprins trupul cu bratele. era frig si te-am tras dupa mine sub plapuma, inecand noaptea in sarutari si vise cu gust de dulceata de visine.

trezindu-ma, te-am privit si te-am vazut slaba, deschisa, goala. te-am vazut nevrotica si incinsa, fuioasa si mustind a neputinta, zambind amar de la adapostul unei cafele cu zahar.

am crezut ca te cunosc si nu m-am inselat. sunt zile cand un fluture zboara aproape de pamant si sunt zile cand trupul lui stapaneste cerul. esti singurul zbor de care nu imi e teama, singura sabie care nu ma raneste. esti aici in fiecare zi, amintindu-mi ca pot sa cred. esti tu, asa cum te cunosc. dragoste.

din cand in cand mori.

cel putin asa spune visul.. de fapt, nici nu-s sigur ca e o senzatie din care musc in vis. imi amintesc doar ca dimineata trece pe langa mine intr-un vals elegant, dar cast si dintr-o data casc ochii, uimit in fata lucrurilor care imi patrund creierul ca si cum ar fi prima data.

trebuie sa fie un somn adanc, atat de adanc incat anumite sinapse cedeaza asa cum iti cedeaza incuietoarea masinii gerului de iarna salbatica. mda, exact asa: incerci sa atingi o amintire iar particica aceea de creier, inghetata si infertila, ramane departe.

sunt dimineti in care te trezesti copil si batran totodata. copilul zambeste tuturor lucrurilor, pentru ca nimic omenesc nu poate face rau. langa el, respirandu-i in ceafa, batranul se sufoca sub greutatea amintirilor pe care nu le mai poate atinge, desi le simte. s-a intamplat oare vreodata ceva cand beam o cafea cu gustul acesta?

desi ar putea parea grav, nu te ingrijora. din cand in cand, sigurantele trebuie sa cedeze, defect uman. am sa aprind indata lumina.

imi pare rau ca limba romana n-a reusit pana acum sa furnizeze un cuvant mai lung care sa exprime ideea de “mandrie”. “mandrie” ar merita un cuvant mai potrivit. cateodata, pana si “prieten” ar merita o alta incarnare.

cateodata.

a supravietui intr-o formatie e cam ca dansul unei relatii intre un barbat si o femeie: fiecare isi aduce in joc bagajul din relatiile anterioare, luminile dar si intunericul. exista pretentii, exista asteptari, exista esecuri. este nevoie de timp si implicare pentru ca un proiect sa functioneze – aici intervine “mandria” in ecuatia a carei necunoscuta este soarta finala a muzicii mele. am crezut, cred si voi crede in ceea ce fac pana la capat, indiferent de pretul ce trebuie platit.

proiectul tivodar functioneaza de o saptamana in formula de duo ca urmare a unei alegeri exprimate definitiv si irevocabil de partea a treia a vechii echipe. contrar celor difuzate binevoitor in eter, motivul “pauzei” nu este legat de o singura repetitie ratata, ci de un sir lung de momente in care atentia si implicarea au lipsit. improvizatia nu poate aduce beneficii decat pe termen scurt. de aceea, dar si pentru ca am avut incredere in formula de trio, am si mentionat in cadrul unor discutii private faptul ca participarea ca duo la festivalul de folk de la Calarasi este doar o solutie de moment, pe care nu o doresc permanenta. de partea cealalta, hotararea despartirii a fost anuntata, insa, definitiv si irevocabil.

proiectul tivodar a incheiat festivalul de la Calarasi pe penultimul loc, dar am primit langa Dunare un dar mai de pret decat o diploma si un trofeu. conteaza mai putin ca te numeri printre invinsi cate vreme prieteni buni iti fac surpriza de a bate drumul de departe pentru a fi langa tine definitiv si irevocabil, la bine si la rau. pur si simplu PMS. cateodata, am credinta ca ideea de “prieten” ar merita o alta incarnare, mai potrivita.

… si ca veni vorba de prieteni…

un sut in dos e un pas inainte. desigur, proverbul poate avea aplicabilitate in multe din situatiile pe care le-am trait in ultimele saptamani, insa dincolo de pasul inainte, vanataia infrumusetand minunatie de posterior ramane amintire a faptului ca cineva drag tie te-a lovit.

capul plecat sabia nu-l taie… cu alte cuvinte, ai putea foarte bine sa accepti regulile noastre. suntem mai multi si cunoastem oameni care la randul lor cunosc oameni – ar fi bine sa nu ne certam fiindca niciodata n-ai de unde sti cu cine te intalnesti si de cine ai nevoie.

o mana spala pe alta. prietenul la nevoie se cunoaste, iar cand nevoia se numeste “razbunare”, mai conteaza firava diferenta dintre adevar si minciuna? totul e corect in razboi.

fuga-i rusinoasa dar e sanatoasa. aici, proverbul isi gaseste o aplicare usor diferita: absenta confruntarii barbatesti. e mai sanatos sa ataci pe la spate, cand “adversarul” nu e prezent spre a se putea apara. e mai simplu sa il identifici pe cel mai tanar si moale si sa lucrezi acolo, caci stii cat de mare va fi amploarea pagubelor. iar cand vezi ca, totusi, ai ratat tinta, e mai simplu sa te ascunzi in spatele unei masti bahic-teatrale.

“hai la mosul cu proverbe/dai un ban da’ stii ca fierbe…”

Ne vedem la Bocancul Literar, pe 8 noiembrie 2009, in Iron City!

sa rasturnam impreuna lumina. aseaza-te langa mine si priveste paharul gol. stii si tu, ca si mine, ca perceptia iti joaca feste si ca in acel pahar e adunat tot amarul pe care il vrei uitat. unii te-ar indemna sa-l sorbi. eu te indemn sa-l lasi sa cada deasupra gresiei si sa savurezi sunetul muzicii.

dupa ce vom scapa de cioburile nemultumirilor, va veni vremea sa repetam experimentul cu ceasul desteptator. fara metronom, vremea ni se va scurge prin tample catre inima, acolo unde un alt ceas asteapta sa masoare zilele noastre.  s-ar cuveni sa binecuvantam conceptul de relativitate si sa valsam elegant printre cartuse catre locul unde meritam sa fim.

Presupun ca greseala imi apartine, fiindca am evitat sa vorbesc direct despre cele intamplate de ceva vreme incoace  si am acceptat sa fiu jignit, insa ultimele evenimente m-au lamurit ca nu mai este cazul sa ne exprimam in metafore. Intrucat in ultimele saptamani urechile mi-au auzit tot soiul de povesti de adormit FolkFrate, imi permit sa ofer si eu, asa cum stiu mai bine, o replica.

Dragi fosti colegi de scena din miscarea FolkFrate, stiu ca e criza si ca subiectele de show au disparut, insa nu cred ca barfele rautacioase despre mine suplinesc lipsa inspiratiei voastre. In public sunt, totusi, oameni care vor sa asculte muzica si ar fi bine sa aveti grija si de ei, cata vreme inca acestia mai aleg sa va viziteze.

Din echipa FolkFrate nu am facut parte niciodata, insa a fost o vreme cand ma simteam mandru sa ma pot numi “artist FF“, prieten si coleg de scena cu voi. In acea vreme, FolkFrate a produs unele dintre cele mai frumoase amintiri muzicale pe care le am. Nu neg faptul ca seara de miercuri m-a ajutat foarte mult in a fi ceea ce sunt acum, dar ultimele luni au marcat o degradare masiva a calitatii serilor de cantare, calitate usor masurabila prin numarul sticlelor de bere aflate pe scena.

Mysha Ungureanu mi-a fost coleg  in ceea ce se numeste “proiectul Tivodar” vreme de aproape un an. Stiu ca zvonurile imprastiate chiar de la microfonul FolkFrate spun ca Mysha a fost dat afara din echipa spre a fi inlocuit de doua tipe, fara talent dar cu talente*, insa lucrurile nu stau asa. Este foarte adevarat ca am ales sa concuram la festivalul de folk de la Calarasi fara el, insa este la fel de adevarat ca am recurs la aceasta solutie fiindca nivelul calitativ al echipei a scazut progresiv dupa participarea la Folk You 2009, datorita lipsei de interes .

N-am dorit sa ma despart muzical de Mysha, ci doar sa dau un semn care sa exprime faptul ca echipa nu functioneaza asa cum vreau, asa cum ar trebui – iar aici sunt multe de spus pe care totusi, nu le voi detalia.  Desi i-am spus direct ca vreau sa continui cu el alaturi, Mysha a refuzat sa mai cante cu mine datorita faptului ca i-am solicitat mai multa implicare in proiect.  Mysha Ungureanu NU a fost exclus fiindca n-a venit la o repetitie. Despartirea a fost propusa definitiv si irevocabil, nu de catre mine sau Alex Nichita, colegul de echipa.

Inteleg ca despartirea grupului meu de Mysha ma transforma intr-o prezenta nedorita in Iron City la serile FolkFrate, de altfel oricine poate observa ca m-am conformat acestei despartiri. Nu-mi aduc aminte sa fi intrat vreodata intr-un conflict cu un membru al echipei sau sa fi jignit FolkFrate si membrii sai. Chiar daca viziunile asupra felului in care se canta sunt diferite, e loc destul sub soare pentru toti. Pana la acest moment, atitudinea mea (desi considerata de unii rece, superioara si atotstiutoare) a fost una lipsita de agresivitate.

Consider ca limita bunului simt a fost sever incalcata inca o data de afirmatii facute in seara de miercuri, 4 noiembrie 2009, in cadrul serii FolkFrate, motiv pentru care ma vad nevoit sa avertizez ca afirmatiile respective, ca si altele facute in contexte mai mult sau mai putin oficiale despre care am luat la cunostinta, pot fi etichetate drept calomnie (“afirmatie mincinoasa si tendentioasa facuta cu scopul de a discredita onoarea sau reputatia cuiva; defaimare, clevetire” cf. DEX) si pedepsite in instanta.

cu parere de rau,

Stefan Tivodar.

* Cele doua tipe fara talent, dar cu talente sunt prietenele mele  Oana Moldovan si Mariana Modolea, impreuna in trupa Domino (din care subsemnatul nu face parte), langa care am avut onoarea sa cant la evenimentul organizat de Bocancul Literar in data de 11 octombrie 2009, in Iron City.

no comment.

Proiectul Tivodar – N-ai sa vii (noiembrie 2009, repetitie)
Asculta mai multe audio Muzica

ascuns de lumina lampii, te privesc pe-ndelete. daca m-as grabi as pierde mult. se cuvine sa te cunosc rabdator, din cap pana-n talpi, fiindca gustul vinului bun si al femeii frumoase – ei bine, toate s-au nascut din pantecul clepsidrei. ti-e trupul un arc, dar n-as vrea sa pun asta pe seama mea. nu cred ca-s vinovatul – simt ca esti tu intreaga cea care, taind aerul cu aripile, mi te coboara din cerurile visarii catre pamantul acestei clipe.

dimineata cruda. coapsele tale sunt painea fierbinte la care tot mai ravnesc. ce e cel mai frumos e ca timpul nu ne mai ia in seama. putem sa ne facem culcus in sarutul acesta. acasa.

precum cercurile in trupul copacului, bataile de inima se aseaza una peste alta in trupul trairii care-mi alearga sangele prin cele vii in fiecare zi.

s-au adunat multe batai de inima in trupul asta. le numaram ieri, tolanit intre firele verzi de liniste si am constatat ca sunt multe si nu ti-am spus despre multe din ele. m-am simtit vinovat pret de-o sarutare, dar la capatul desprinderii imbratisarii am inteles ca nu-ti pot spune totul, fiindca atunci nu ti-ar mai ramane tie nimic de descoperit.

diseara, am sa-ti asez mana pe pieptul meu. vei culege cu indemanare si drag coaja de inima din care vom face infuzie cand va veni iarna.

…din noi ramane doar o franghie de fum izvorand din flacara unui trup de ceara.
cand suntem franti, somnul nu aduce odihna iar setea nu poate fi stavilita nici cu toate apele marilor.

cand suntem franti, imbratisarea nu mai e de ajuns iar acasa e doar un spatiu ca oricare altul.

cand suntem franti, suntem oameni. cateodata, suntem si oameni. in restul timpului – in cea mai mare parte a timpului, suntem o singura foame de dragoste, implinita.

ti-au cautat numele peste tot in fiinta mea, m-au strapuns pana si in inima cautand sa-ti afle numele.
imi aduc aminte cum ma legasera cu franghie din coaja de copac si rostogoleau amintiri peste mine, biciuindu-ma cu sperante subtiri avand la capat batute fericiri de o vreme.

au numit pelinul doftorie contra durerilor si zambeau, presarand praful peste ranile mele deschise.

am tacut pana la capat. nu aveau cum sa ma induplece, caci numele tau este mai puternic decat toate, tu, Dragoste!

“om bun” e un festival pe care l-am privit mereu din public, gelos pe concurentii care trecusera preselectia. eu insumi am incercat de doua ori. n-a fost sa fie…

…pana ieri.

o zi de 13 cu noroc, s-ar putea spune: Proiectul Tivodar concureaza la “om bun” in seara omagiala Tatiana Stepa, marti 15 decembrie.

ne vedem acolo.

p.s: urmariti si jurnalele Radio Romania Cultural. ne vedem si “in aer”.

… vedeti aici.

cum va fi in seara asta, la Gala… va asteptam sa vedem impreuna.

and so it is…

premiul tatiana stepa – gigi smadoi
premiul radio romania actualitati – grupul aud
premiul 3 – grupul alergic
premiul 2 – grupul lipscani band
premiul 1 – grupul noi
premiul special al juriului – proiect tivodar
marele premiu – emil kindlein si daniel-silvian petre – napalm d’or

a fost o seara magica pentru noi.
fara cuvinte.

acum sase ani luam pentru prima oara chitara in mana visand despre cantece frumoase si oameni cu care sa le cant. a trecut vreme, am cunoscut oameni si am facut incercari, toate inzapezite, insa… pana miercuri seara, cand am simtit pentru prima oara ca ceea ce fac este cu adevarat o reusita. echipa din care fac parte, alaturi de Alex Nichita (caruia ii multumesc inca o data pentru incredere si implicare), a castigat Premiul Special al Juriului la Festivalul-Concurs de muzica folk “Om Bun”.

dupa gala, ne-am indreptat spre un distins local de intamplari muzicale numit Iron City unde Proiectul Tivodar a cantat putin dar bine. m-am simtit ok pe scena unde cantam odata in mod regulat, m-am simtit acasa in propriile cantece si la capatul serii am zambit.

din pacate, acele momente au incaput in aceasta dimineata pe mainile unui distins cetatean, care si-a insusit aparatul meu foto Canon in aglomeratia din tramvaiul 41. e greu sa-mi explic cum a reusit, intrucat strangeam borseta cu aparatul foarte atent, in dreptul pieptului.

presupun ca distinsul cetatean nu face surf pe net, iar daca face, presupun ca nu dovedeste vreun interes prea mare pentru muzica mea. totusi, daca se intampla sa va cada in maini un Canon SX 100 cu un card de 8 giga pe care sunt niste filmari de la festivalul Om Bun (pe care nu apucasem sa le descarc, by the way), dati-mi, va rog, un semn.

pentru prietenul meu pasionat de aparatele foto ale altora… “oameni de lut”.

Proiectul a crescut foarte frumos si foarte repede. am gasit un “acasa” muzical de care aveam nevoie, un coleg extraordinar de priceput si inimos langa care imi pot elibera nebuniile. va urma un 2010 intens si interesant, cu muuulte surprize

pana atunci, insa, Proiectul Tivodar ia o binemeritata vacanta. va lasam cu cadoul nostru de Craciun: Frica.

la multi ani 2010!
sa ciocnim un pahar de sampanie, sa servim un piscot.

atat, ca-i criza.

respiram, ne uitam pe geam la ninsoarea sosita doar in vizita. e frumos la noi. de Craciun si Anul Nou, Statul ne-a oferit in dar zile libere neplatite, program scurtat la ghisee si intarzieri la salarii. fiindca am fost cuminti si n-am emigrat, acum vin alte bucurii: au crescut taxele, se pregatesc noi concedieri si greve iar banii de salariu tot n-au sosit (cel putin in cazul meu).

cu totii zambim inca a concediu, din spatele birourilor pe care le-am revazut astazi. daca fundul iti e la adapost, nu te bucura inca: va fi un an greu.

p.s.: multumesc tuturor celor care s-au gandit la mine de sarbatori. nu am avut cum raspunde pe loc, insa le doresc sa treaca nevatamati peste zilele ce vin, cu inima plina de zambet. va fi bine.

acum 20 de ani ne puneau pe hartie, caligrafiate frumos, vise despre libertate si justitie. multi dintre noi stiam deja cum urma sa arate Romania – doar aveam abonament la “Cutezatorii”…

la inceput ei se faceau ca lucreaza. de la ei am invatat si noi, trecand prin viata cu degetele murdarite de cerneala din “Universul Copiilor” si “Salut!”. dupa doua decenii, nici macar “Bravo” nu mai e ce-a fost iar falsul este arta pe care noi toti o dovedim ceas de ceas pe strada, la birou sau intre cearsafuri – totul in direct la Realitatea TV!

eu as zice sa platim cu aceeasi moneda. aceeasi moneda, caligrafiata frumos – daca v-a lovit criza, daca va dau propietarii afara din case sau daca nu aveti ce manca, desenati-le cei 300 de euro restanti pe hartia de ziar care anunta disponibilizari in invatamant. nimeni nu-si va da seama – cine mai citeste ziarul in Romania lui 2010?

incazirea globala se simte si inauntru.

mi-e foame de o iarna fara griji, cu ciocolata calda si oameni de zapada. atunci uram acele clipe, dar azi as vrea sa ma culegi de pe jos dupa o cazatura strasnica pe gheata. as vrea sa fotografiem impreuna turturi de gheata si sa ne refugiem, cand frigul ne va dovedi, in prima ceainarie care ne iese in cale.

mi-aduc aminte de marul rosu,zemos, al primului sarut sub zapada mieilor.. acum, ne ninge cu bucurie tot ma rar, iar albul dispare in asfalt din ce in ce mai iute.

nu te supara, dragostea mea e la fel. totusi, daca nu cer prea mult, as vrea sa mai ninga…

fiindca vrei intr-adevar sa ma stii, am sa umplu platosa alba cu niste cuvinte din desaga pe care o am mereu la indemana, pentru cazul in care ar trebui sa vorbesc despre mine.

o lume intreaga moare si se naste in spatiul dintre caderea si ridicarea unei pleoape. aceeasi lume, aceleasi greseli, aceeasi istorie.

oamenii ma intreaba lucruri, vor sa stie cum ma simt si in ce directie se invarte pamantul. nu stiu de ce ma intreaba tocmai pe mine despre vointa pamantului – eu sunt doar o farama din el, la fel ca si ei. mi-e greu sa le raspund. ar trebui sa ma intrebe despre cer, acolo simt ca as sti ce sa spun.

o stiu, o cred: trupurile noastre impletesc tesatura pleoapei care cade, iar cerul e locul de unde ne privim in oglinda rotunda si sfaramicioasa a humei legate cu sange.

apropierea noastra se hraneste cu adulter: fara pic de indoiala pasul urma iti inseala cu o piatra oarecare si eu calc acelasi drum catre tine,iubito.

as vrea sa ne desprindem de pamant: dragostea noastra merita zborul departe de drumuri trasate.

noul hobby al serilor indopate cu singuratate: m-am invatat sa tricotez picaturi de lapte pe panza de paing.

imi balaban oasele in curcubeul legat de-a-ndoaselea, asteptand… fiecare ora ce miroase a departare face sa ploua cu firmituri scanteietoare de inima.

e ca intr-o carte ruseasca, lipseste ceaiul cu rom. e frig si obosesc repede, dar nu-i nimic: in curand se va sfarsi razboiul si vom reveni acasa.

zilele trecute am reusit sa construiesc o casa.

da, a fost ceva nou si indraznet: am mesterit pentru noi un iglu din zahar cubic, pe stancile rosietice de langa Marea Moarta. m-am multumit cu cliseul norului pe post de saltea si cu farfuriile adanci in forma de scoici. avem draperii tesute cu ceata si in fiecare seara un licurici aduce cateva cani de lumina, sa ne treaca peste noapte.

imi lipsesc o sumedenie de lucruri: sagetile cu care sa prind zarea in colturile ei atunci cand universul mi se clatina, paleta pe care sa amestec culorile atunci cand desenez rasaritul. cu toate astea, nu m-as intoarce pentru nimic in lume intre peretii de beton ai casei pe care voi vreti sa mi-o dati in chirie.

ingerii au hotarat sa sparga oglinzile. fara frica taieturilor, au adunat cioburile in palme si le-au strans, iscand asupra lumii noastre tomnatice urgia scanteilor albe de lumina.  ninge. de doua zile, ninge intr-una, asa cum imi doream.

voisem ca zapada sa acopere, macar pentru o vreme, betonul si griurile dintre noi. am primit in schimb o avalansa care imi intra sub piele prin taieturile fine ale frigului, curatandu-ma pe interior.

e bine cum n-a mai fost de mult. azi ninge si vreau sa viscolesca.

am atipit cu capul pe manerul canapelei. miroase a cafea si frigul diminetii necheaza la geam, asteptandu-si domesticirea.

in visul meu din pergament, oameni traiesc cu capul pe umeri si inima la vedere. in visul meu, imbatranim precum o lumanare, in flacari de la un capat la celalalt. in visul meu, fiecare intrare intr-un parc are o cutie de unde poti lua creta colorata gratis.

pleoapele tremura iar degetele schiteaza in aer, grabite sa termine, tot soiul de linii frante si curbe.

…………………..

lumea de dincolo de pleoape nu-i chiar atat de diferita. ii lipsesc lucruri marunte, atat de marunte incat le vezi… numai daca vrei sa le vezi. asta e bine.

insa mai e ceva. in fiecare ceas petrecut veghind avem parte de miracole. unele salveaza vieti, insa unele, desi la fel de importante, par ochiului marunte.

atat de marunte incat le vezi… numai daca vrei sa le vezi.

la mijloc, intre cele doua lumi microscopice, e marul zemos din care voi musca de indata ce pleoapele se vor deschide.

gerul coboara, muscator, in sufletele oamenilor mari spre copilaria lasata fara apararea basmelor de odinioara.

culeg cu foame zambete de pui de om si ma straduiesc a le semana in inima mea uitata de anotimpuri. cateodata le fur chiar inainte sa intinzi tu mana, prietenul meu de suferinta, batrane.

pentru ca nu mai avem anotimpuri pentru toti, s-ar cadea ca fiecare sa-si inventeze anotimpurile proprii.

am hotarat: trebuie sa ma salvez. astazi, decretez nasterea anotimpului ianuarie. daca vrei, pot imparti anotimpul meu cu tine. nu-i cine stie ce si e destula dezordine, dar e decomandat si ai destul loc pentru nebunie si zbor.

poate ca nu mai avem anotimpuri pentru toti, dar cred ca am gasit un anotimp pentru noi. anotimpul 5… am sa-i spun “acasa”.

m-a trezit in mijlocul noptii un strigat frant in doua: auzisem raza de luna rasucind incuietoarea.

linistea mi-a marturisit: s-au terminat toate coliviile din lume – ieri noapte, au folosit-o pe ultima pentru a inchide fulgii de zapada.

de dimineata, am taiat frigul cu trupul meu viu si inca tanar. credeam ca m-am inselat, dar acum vad ca avusesem dreptate. nu ne ramane decat sa mergem inainte prin labirintul de gheata luminat din vreme-n vreme de bataile inimii pana vom dezleaga taina hartii catre Ultima Colivie. intr-adevar, azi noapte au folosit-o pe ultima.

daca ne vom mai gasi inchisi de astazi inainte, va fi pentru ca am facut-o noi insine.

a doua zi cu frig. in noapte, cativa fulgi evadati mi-au luminat gandurile. deci se poate… se poate sa scapi din colivie.

pietrele pe care trebuie sa le rostogolesc spre varful muntelui fac parte chiar din trupul meu. uneori, ele nici macar nu au o forma fizica, insa le simt greutatea pe umeri si alerg mai departe spre varf, cu forta nebuneasca a claustrofobului inchis in spatele gratiilor.

se intampla cateodata sa simt gratiile ca niste tentacule impiedicandu-mi miscarile, stavilind respiratia. sunt ziduri pe care uneori nu le vad a putea fi depasite.

iluzie: zidurile si gratiile sunt bariere nascute de gandul sau trupul uman, traiesc atata vreme cat esti dispus sa le dai viata. nu vei gasi nici ziduri nici gratii in pulsul viu si salbatic al Insulei.

Ultima Colivie ne intemniteaza doar trupurile, insa inima va continua sa lumineze.

dupa un 2009 rotund, plin cu multe si marunte, anul din care ne pregatim sa muscam mai adanc aduce asteptari mai mari. mult mai mari.

cel mai lung dintre drumuri incepe cu primul pas… va invitam sa pasiti alaturi de noi marti, 9 februarie, ora 21, in clubul 100 Crossroads.

p.s.: multumim lui Alooper pentru fotografii

mi-era dor de voi, dar si mai mult imi era dor de mine acolo.

dupa primele acorduri, stiam ca povestea mea muzicala este sincera si exhibitionista. aveam nevoie de ea pentru linistea sufletului meu, dar si pentru ca voi sa ma aflati asa cum sunt. am continuat sa scriu si sa cant pentru ca descoperisem cea mai buna terapie… pentru amandoi. eu ma reformulez mai clar cu fiecare nota, voi… ascultati daca doriti si… poate… va redescoperiti la randul vostru. din acest motiv (si nu numai), concertul de martea viitoare este unul cu totul special.

nu e prima oara cand impart scena cu Alex Nichita, insa este pentru prima oara cand facem asta voluntar si constient, ca o echipa inchegata dorind sa transmita idei, senzatii, sentimente. ne cunoastem de sase luni, timp in care am trecut impreuna prin multe si am ales sa muncim impreuna, sa ne distram impreuna, sa cantam impreuna. simtim amandoi ca proiectul Tivodar este un pariu castigator – marti, va vom putea dovedi si voua ca asa este.

avem in plan cateva din piesele noi, pe care le-am presarat in cadrul aparitiilor de la Om Bun, Iron City sau Bocancul Literar-Pariu pe Prietenie, pe lista sunt si nelipsitele preluari. cea mai mare bucurie este, insa, aceea ca un prieten drag de scena, genial chitarist si om cu suflet imens, a acceptat sa ni se alature ca invitat la cateva piese. hint: am mai cantat impreuna de cateva ori si ne-a placut de fiecare data.

mi-era dor de voi si imi era dor de mine acolo, pe scena. ne vedem marti, incepem la ora 21:00.
abia astept.

… de metri inaintea finish-ului din Crossroads de diseara ni se dezvaluie, imbietoare, fara ger sau ninsoare.

asta e o veste buna: speram ca vremea va ramane asa si toti cei dragi noua, inclusiv invitatul nostru surpriza vor putea ajunge la timp la intalnire.

emotii, multe emotii – cam tot atatea cate am avut si prima data cand am cantat pe o scena. va fi bine.

speram sa va placa si sa mai veniti. ne vedem in 100 Crossroads, la 9 fix!

in fiecare dimineata, pulsul orasului musca din carne. ma hranesc cu strazile lui, venele sunt drumuri pentru pasii trecatorilor iar dragostea mea sta ascunsa la adapostul inimii verzi tot mai adanc scrijelite de fierastraie.

il simt aproape, uneori as vrea sa-l uit, sa ma pierd de mizerie si beton. in fiecare dimineata, insa, o iau de la capat raspunzand “prezent” la strigarea catalogului. in fiecare dimineata, orasul ma ridica spre nori si apoi ma prabuseste spre pamant, acolo de unde incep toate.

a fost frumos, imperfect, emotionant.

ati fost alaturi de noi la primul nostru pas, in incrucisarea raspantiilor.va multumim tuturor celor care ati venit la debutul Proiectului Tivodar in 2010 la concertul de acum o saptamana, prietenia voastra inseamna enorm.

surprinzator chiar si pentru noi, pasul al doilea aduce cu sine o noua provocare.

luni, 22 februarie ora 21:00, Proiectul Tivodar canta pentru a doua oara in 2010, in Expirat.

abia asteptam sa ne vedem acolo.

daca as fi intrebat cu cine mi-as dori sa colaborez muzical, numele alese ar fi destul de evidente, judecand dupa playlistul fiecarui concert Proiectul Tivodar. vizita facuta prietenilor nostri de la Karma cu ocazia majoratului lor mi-a reaprins, insa, cea mai puternica dintre dorinte: mi-as dori sa pot canta cu voi, cu voi toti.

prin urmare, m-am sfatuit cu Alex si am decis ca, de data aceasta, invitati speciali ai concertului de luni, 22 februarie sa fiti… chiar voi.

veti gasi la fata locului o lista cu cateva dintre cantecele pe care le putem incerca. vom alege impreuna cum va evolua muzical seara, vom canta impreuna, dupa cum va va cere inima. vom fi intre prieteni. ne vedem in Expirat!

nu voi uita prea curand seara de 22 februarie 2010.
am cantat impreuna cu Alex pentru prima oara in Expirat.

am cantat prost. au fost rulate 3 chitari, toate sunau dezacordat. dupa noi, in pauza au urmat prietenii nostri Adrian Bezna si Viorel Gheorghiu, care s-au confruntat cu aceeasi problema – totul s-a rezolvat, insa, dupa o privire mai atenta asupra mixerului. putea fi ultima noastra aparitie multumita catorva setari de mixer facute dupa proba de sunet, dar prietenii ne sunt aproape si ii vom ramane mereu datori lui Adrian Bezna pentru felul in care ne-a sustinut peste momentul neplacut.

pentru momentul neplacut trebuie sa va cerem iertare si voua: sunt un individ temperamental, iar momentul m-a cam scos din pepeni. n-am reusit sa reintram in stare pentru a canta piesele proprii pe care le pregatisem, insa va promitem in martie o cantare a Proiectului in care sa va prezentam cat mai mult din rezultatele muncii pe care o depunem la repetitii.

am cantat bine. la reluarea ostilitatilor, ajutati de sunetul facut de Adrian Bezna si Viorel Gheorghiu, ne-am reintrat in cheful de cantat si am trecut printr-o suma de piese mai mult sau mai putin folk, in care libertatea vocala si instrumentala a fost totala. poate ca n-a fost Proiectul Tivodar ca de obicei, insa ne-am jucat si ne-am simtit ca acasa. ne bucuram ca ati venit atat de multi, ca ati ramas, ca ati cantat cu noi pana la capat. prietenia voastra inseamna foarte mult pentru noi.

la capitolul multumiri trebuie sa il amintim si pe Puiu Cretu: unul dintre cei mai apropiati prieteni ai echipei PT, Puiu Cretu ne-a incurajat atunci cand lucrurile nu sunau cum trebuie si a cantat alaturi de noi in partea a doua a concertului. Prietenia dumnealui este o descoperire neasteptata si pretioasa si ii multumim. Cu Puiu Cretu va veti putea intalni pe 15 martie, tot in Expirat.

nu voi uita prea curand seara de 22 februarie 2010. am cantat impreuna cu Alex pentru prima oara in Expirat si am trecut de la agonie la extaz in cateva ore. din toata aceasta poveste, Proiectul Tivodar iese, multumita voua, cu si mai mult chef de cantat. va multumim. ne revedem curand!

frang tacerea pentru a anunta doua momente.

intai de toate, ne vedem duminica la Pariu pe Prietenie (mansarda clubului Mojo, ora 18:00) , unde subsemnatul va citi cateva din filele cartii acestei Insule.

mai apoi, ne vom intalni si la un eveniment foarte drag mie, pe care il anunt aici cu mare bucurie: 24 martie 2010, Urma live la Sala Palatului.

prin crapaturile portativului, notele curg topindu-se intr-o oglinda. nu trece clipa fara sa ma oglindesc in ea – sunt cea mai egoista fiinta din lume. regret ca nu stiu a picta decat in sunete – pot insa a oferi un autoportret demn si conturat in tuse sigure. this is it: my selfcentered ghost.

banii sunt un drog necesar, dar nu suficient. vremurile ne forteaza sa traim cu perfuzie de nesimtire si tot mai multe din zilele ce-au fost anunta ca doza trebuie sa creasca. traim Apocalipsa, usor diferit de ceea ce stiam din Biblie: nu e sfarsitul Omenirii, ci sfarsitul Omeniei. cu hartia potrivita poti cumpara multe lucruri.

de doua ori pe luna, indraznesc sa-mi dau frau liber viciului de a paria. de doua ori pe luna, pariez pe prietenie intr-un club bucurestean unde serile nu sunt niciodata la fel. se citeste poezie si proza, se pun in scena mici momente de teatru, se improvizeaza epigrame, se canta folk si nu numai. evenimentele Pariu pe Prietenie sunt intamplari in care artistii renunta pentru o seara la staiful concertului organizat, oferind ceea ce au mai bun fara pretentia altei remuneratii decat aplauzele de final.

la finalul serilor de duminica, publicul pleaca, uneori, avand alaturi prieteni noi, necunoscuti poate pana la Pariu pe Prietenie. la finalul serilor de duminica, scriitori, actori sau oameni de muzica intra in sufletele privitorilor, care pot sau nu alege sa-i urmeze la evenimente organizate oficial.

cantand gratuit, artistul castiga de multe ori mai mult decat la un concert sold out – evenimentele Pariu pe Prietenie sunt intamplari care te imbogatesc atat uman cat si artistic, fie ca esti partener, participant sau doar faci parte din public. cantecul si versul sunt daruri oferite de buna voie de catre artist, nu smulse cu de-a sila unui tert organizator de evenimente.

vremurile ne forteaza sa traim cu perfuzie de nepasare si tot mai multe din zilele ce-au fost anunta ca doza trebuie sa creasca. in aceste vremuri, ma bucur sa pot fi considerat, alaturi de Proiectul Tivodar, partener al Pariului pe Prietenie. ne vedem duminica, la o editie unde voi citi cateva din filele acestei Insule… gratuit.

nimic mai mult decat sunetul muzical al perdelei alunecand spre a dezveli vederii o alta lume.

curgerea ni se imparte intre tot soiul de borne. pe unele le simtim adanc, pe altele le intuim – exista insa si salturi pe care le intelegem abia cand aerul ne mangaie tamplele. asa a fost atunci, la sfarsitul unei seri in care am intins, impreuna, la uscat pe portativ ganduri vechi, nedumeriri de copil, ultima speranta a inimii obosite.

inca un pas – ziua de maine – si va fi cea mai lunga calatorie pe care o fac. imi doresc sa ramana asa, pana la sfarsitul vremurilor.

fiecare din ultimele dimineti e o iarna in care intru curajos si inconstient, la fel ca fulgul de zapada grabindu-se spre flacara.

ma joc cu degetele peste pamantul inghetat. e cafeaua mea din zori – fara cofeina, dar suficient de puternica sa-mi aminteasca de faptul ca sunt viu si am datoria de a-mi urma sangele de la izvoare spre varsare.

muzica rasaritului de soare e ritmul batailor de inima. fiecare din ultimele dimineti imi aduce spre cord lumina flacarii in care intru curajos si inconstient, stiind ca nimic nu ma poate frange.

visez cu ochii inchisi.

cand ii deschid, visul continua. nimic rau in asta:  il traiesc fugarind cu bratele, flamand, capetele perdelei din panza de ninsoare ce imi acopera orizontul.

frigul ma tine treaz si sarutul lui imi aminteste ca somnul a devenit de ceva vreme doar prilej de odihna. pentru sperante implinite, e de ajuns sa privesc mai atent lumina zilei.

la noaptea asta perfecta
ramane de adăugat
doar chibritul aprins
la fitilul ce se prabuseste
din luna.

Duminica dupaamiaza, ne vedem la Bocancul Literar. Proiectul Tivodar va canta cateva piese cu gandul la marele Nichita, a carui zi de nastere (31 martie) o vom “serba”… impreuna.

in orasul ei lucrurile nu curgeau la fel niciodata.

autobuzele mergeau cu spatele, iar copiii isi ridicau in fiecare dupa-amiaza, cu zambetul pe buze, parintii de la gradinita. ciocolata avea gust de apa sarata iar norii erau din piure de cartofi. strada era lunga ca o zi de post si parul ei flutura in vant, drept steag, in balconul din casa de vis-a-vis de primarie.

in orasul ei, a iubi era oarecum diferit, caci in orasul ei nici macar eu nu mai puteam fi acelasi in fiecare secunda. intai de toate, faptul de a nu mai sti unde te afli te descumpaneste – asa m-am simtit si eu in acea dimineata. apoi am aflat ca sunt in orasul ei iar orasul ei a devenit si al meu.

va povestesc despre asta fiindca vreau sa va invit la sarbatoarea orasului.

Daca ai vrea
sa vrei ai afla
ca timpul
e doar o găoace
in care se cuibare Dumnezeu
când i-e sete de oameni…

gustul dulce-amar al prieteniei incercate de ani nu se uita niciodata.

ultimii ani mi-au adus, muzical vorbind, destula bucurie dar si multe amaraciuni. intre timp, am invatat sa nu ma mai tem de ceea ce sunt sau de ce as putea deveni. intre timp, am inceput sa inteleg cu adevarat ce inseamna sa te presari in cuvinte si note muzicale: e mai greu decat am crezut, dar e indescriptibil de frumos. intre timp, am descoperit cat de importanta este prietenia, sinceritatea si hotararea in stabilitatea unei echipe muzicale.

promisesem pentru luna martie un concert cu totul special – iata ca astazi vine si momentul sa il anunt. joi, 25 martie, va astept in Iron City, alaturi de Alex Nichita si Aurica pentru un concert cu multe piese PT, mai vechi si mai noi.

dupa o noapte lunga in care fugarisem somnul greu, ne-am pus pe drum spre Cluj intr-o masina parca neincapatoare. s-a si dormit, s-a si glumit – intr-un cuvant, mini roadtrip-ul a avut toate ingredientele unei deplasari reusite (chiar si… oi!).

am aterizat la timp pentru o ora de odihna, o masa injghebata in graba si o proba de sunet. despre ce a urmat ati putut citi aici: la finalul cantarii din Autograf am inteles cat de greu se face ascensiunea catre reusita in drumul viselor cele mai indraznete.

mesterind diverse la umbra notelor mele muzicale, m-am surprins cu uimire descoperind ca toate cele de mai sus se petreceau astazi… cu un an in urma. pare sa fi curs o viata de atunci, dar au fost doar 365 de zile pline ochi. a fost o zi de joi pe care n-o voi uita niciodata.

urmeaza la rand inca o joi: pe 25 martie, ne vedem pe scena unde Proiectul Tivodar a crescut de la o suma de oameni cantand impreuna prin forta imprejurarilor la un grup unit organic de cuvinte si sunete. am in minte tot soiul de piese, unele atat de vechi incat va fi o provocare sa mi le amintesc pana atunci. vor fi si 2 piese noi-noute, pentru ca ne dorim sa iasa inca o joi de neuitat. ne vedem acolo.

UPDATE: Cantarea de joi va avea cativa invitati speciali.

dupa lupte seculare care au durat vreo saptamana, drumul catre insula mea redevine luminat de bunele intentii ce ma caracterizeaza.

mai batran, nu neaparat mai intelept, cu pofta de cantat si desene pe asfalt, intru in anul 30 cu voi langa mine, atatia cati doriti sa imi stati alaturi.

ne recitim curand.

intorcand pagina, observ ca diferentele sunt insesizabile. calitatea hartiei este aceeasi, la fel si formatul. anii ce vin sunt la fel ca cei pe care i-am trecut… sau asa ar putea sa para.

cu cat scriu mai mult, cu atat realizez cat de mare este puterea actului de a scrie. inca oscilez, uneori, intre incredere si teama in ceea ce ma priveste. nimic nu e usor. astazi, deja binisor ancorat in realitatea noului an care-mi ingreuneaza cv-ul, am hotarat sa scriu mai apasat, mai atent, mai demn de mirarea si bucuria ca inca sunt si suntem.

si totusi anii ce vin nu sunt la fel ca cei pe care i-am trecut. diferentele pot parea uneori insesizabile, dar la capatul zilei un zambet si un cantec fac lumina sa cada mai bine peste paginile cartii al carei autor, de ceva vreme, nu mai sunt doar eu.

traim un martie frumos.

mi-au furat o ora cu tine pe cand imi aruncasem trupul somnului.

adancit in uitarea de fiece noapte, n-am bagat de seama cum limbile ceasului au luat-o inainte. cand am deschis ochii, nu mai erai langa mine si am inteles ca, undeva, disparusera 60 de minute.

abia aveam vreme sa simt pulsul orelor asa cum era – sa-mi fie furata una dintre ele de conventiile umane a parut, pentru o clipa, de neacceptat. pentru o clipa, m-am infuriat pe apus, pe orele in care odihna ne desparte vremelnic. ma simteam neputincios, neimplinit, nelalocul meu.

apoi am inteles, privindu-te cum paseai inapoi in camera, ca timpul nu se masoara in ore. pot sa-mi ia toate minutele si secundele – eu imi masor trecerea in bataile de inima pe care ti le daruiesc si niciun fus orar nu poate atinge asta.

mi-au furat o ora cu tine pe cand imi aruncasem trupul somnului. si ce daca? ti-am zambit, caci era timpul sa iti simt din nou rasuflarea grabindu-se.

intinzand bratul catre cer, prinse cu degetele bulgarele galben si fierbinte. pamantul tacu pentru o clipa, prada noptii reci de toamna. apoi degetele stransera tare, pana cand picaturi lichide de lumina incepura sa cada peste noi, cei din urma.

ploaia aurie poleia totul in caderea ei.

privindu-se in oglinda lacului, isi vazu trupul de muritor si se rusina pentru o clipa de sine. coborandu-si ochii spre palme, insa, zari arsura si ochii i se aprinsera din nou. imbratisandu-si neputintele trupului cu zambetul pe buze, el facu din pamant cuvant inca o data.

terminandu-si lucrarea nemaivazut de frumoasa, el spuse: “sa fie poezie”… si s-a facut lumina.

am sa ma joc de-a trezitul din somn devreme dimineata. am sa ma joc de-a cafeaua si apoi am sa pretind ca iau drumul serviciului unde intreprind actiuni minunate pentru clienti minunati. pe drum, voi imparti trandafiri albi femeilor care-mi vor iesi in cale.

e o zi in care pot orice. azi, visez la premiul nobel, grammy, poate si-un oscar pentru rol secundar. dupa care realizez micimea fiintei mele si ma reorientez: am nevoie de liniste. vreau in romanica linistita, curata, educata, responsabila. vreau un job demn, fara compromisuri si ilegalitati, vreau un salariu platit la vreme si pe merit… cate altele…si cred ca se vor implini toate astea.

sunt sigur ca toate astea se vor implini cat mai curand. intre atatea pacaleli ce alcatuiesc suma vietii noastre de zi cu zi, cred cu tarie ca poate fi bine mai ales azi, de 1 aprilie.

n-avem vreme sa ne traim fricile. de ceva vreme, le-am adunat in cutii metalice, bine izolate si le asezam la pastrare pentru ziua cand va fi liniste.

cam asa e intentia: sa ne trantim pe covor cand nu va mai fi nimic de facut si sa deschidem pe rand fiecare cutie, fiecare plic, fiecare sertar. continutul ar putea fi analizat, disecat pana la epuizare sau doar admirat cu pura placere estetica – dupa caz. de cele mai multe ori, insa, solutia aleasa e a treia: a ignora. in patria Mioritei, e mai bine sa te ascunzi.

linistea e relativa, cat despre frici… admite-ti teama si vei fi judecat pentru ea, caci vremurile sunt astazi pentru profit. priveste in jur cu atentie si vei gasi fetele negutatorilor alungati din Templu… ne vor trebui curand case mai mari: se tot umplu sertare si alegem sa nu le deschidem.

daca toate raman astfel, la finalul afacerii vom fi cu totii batrani si obositi, incovoiati sub apasarea zilelor pe care am uitat sa le traim.

limbile ceasului se apropie de miezul noptii si se intampla – poate ca intr-o a doua nastere. pot auzi foarte clar click-ul incuietorii si poarta Coliviei se deschide larg.

inchid ochii si las fulgii de zapada sa imi acopere fruntea.

fulgere reci brazdeaza muschii gambelor, impietrindu-i dureros. incet-incet, frigul urca prin noapte spre inima. tamplele pulseaza a panica iar gustul durerii imi umple papilele. tintuit locului, simt granita intre plutire si cadere.

n-as sti sa-ti povestesc cum am ajuns in masina. intreg trupul arcuit imi inchipuia o rasuflare sugrumata, dincolo de care nu se vedea nimic. am ramas nemiscat pana cand drumul ne-a adus din nou in fata casei.

te-am urmat, caci luasei lumina. usa se inchide in spatele tau, aruncandu-ma in valuri. incepe sa fie cald si durerea se trezeste din nou.
logout.

astazi, cuvintele respira distanta.

in teorie, miocardul este singurul muschi care pulseaza neintrerupt, fara sa ceara o vacanta. in teorie, curcubeul contine toate culorile pe care ochiul si inima le pot percepe. in teorie, orice aritmie poate fi vindecata prin rostitiri ale rosturilor.

astazi, regulile se frang pentru cateva clipe. ne vom intoarce la normal inainte sa apuci sa spui “branza”, insa deocamdata, pret de cateva secunde, ne lasam cuprinsi de o oboseala inexplicabila, care aduce pe cer un curcubeu monocrom si in vaza un buchet de taceri.

nu-i nimic, vom face sa fie bine, nu-i alta cale.

din timp in timp, umbra coroanei copacului coboara pe pamant, invelindu-l. atingerea ei e rece – placuta, poate, in miezul unei zile de vara dar nu si acum, la rasarit.

din timp in timp, cutez a-mi ridica privirea din ochii tai catre ceasul din perete. n-am simtit niciodata ca el ne masoara o trecere intre granite si totusi atunci cand il privesc se face frig.

din timp in timp, mi se face frig si ma tem, simtind pe umeri apasarea golului. atunci, ma arunc inspre cea mai apropiata creanga si-mi las trupul sa alunece catre varf, spargand coroana verde pana la soarele de deasupra.

acolo ma asteapta linistea, lumina si privelistea unei Insule vii, curate, de nestapanit.

mugurii au crapat. prin aschiile colorate, primavara curge in cascada peste noroiul cararuiei pe care am hotarat sa calc. verde si sanatoasa, iarba creste sabatic din loc in loc, luptand sa stearga amintirea inca vie a frigului.

aud tot soiul de sunete – parca unele din ele n-au brazdat niciodata cerul Insulei. in jurul meu, totul pare la fel cum il lasasem si totusi altceva. uimit, bucuros, curios, merg inainte. oamenii se schimba, la fel si insulele lor.

va trebui s-o iau de la capat cu cartografierea. nu mi-e teama de asta: recunosc fiecare carare, inteleg fiecare fosnet al Copacului, urmez catre izvoare aceeasi lumina. avem timp. imbatranim, draga mea, dar imbatranim impreuna.

n-am sa pretind ca-ti usurez calea spre mine. n-au fost niciodata drumuri usoare pe pamantul din care vin si-n care ma voi duce – pot continua a-ti povesti, insa, despre carari ce merita parcurse.

pamantul e viu – la fel si trupul si inima mea. izbucnind spre cer, mugurii crengilor aleg in fiecare primavara alt drum – punctul terminus al calatoriei ramane acelasi. nicio bataie a inimii nu e la fel, insa fiecare din ele ma tine in viata – cam la fel e si cu zilele noastre. nu sunt acelasi, dar impartim acelasi cer, acelasi pamant, acelasi zbor.

sa nu obosesti, sa nu-ti fie teama. eu sunt aici.

marul ar putea fi o sfera.

in mijlocul fructului, adanc ascunse in samburii maronii, mustesc radacini inca nenascute. e un razboi al poftelor: tu ai chef sa-ti deschizi buzele peste rosul aprins al carnii dulcege iar, de cealalta parte, carnea fructului tremura, dorindu-si sa nasca o viata.

ma amuza sa te privesc. m-as pravali asupra ta si te-as musca flamand, insa acum e mai placut sa raman departe. trupul tau miroase a verde viu si daca ai vrea, ai putea fi o sfera. m-as face bucuros sambure pentru tine.

sunt cateva nopti de cand ratacesc, aiurea, printr-un pustiu cu copaci verzi si iarba inalta. cand ma trezesc la realitatea lumii in care ninge moale si placut, simt pe buze gustul poftei care ma haituise – semn ca setea traieste. mi-e greu sa mai gasesc odihna si putinele clipe de ragaz ma trimit cu gandul tot catre paradisul in care muscaturi fierbinti si adanci ne tulbura pulsul.

ca in oglinda, izvorul e un alt fel de cer – poate de aceea n-am cutezat pana azi sa-i tulbur linistea cu palmele stranse caus. sunt semne ca astazi setea imi va fi astamparata. te-am visat coborand spre mine intr-o cadere abrupta si sigura. cand am cutezat a deschide iarasi ochii, erai lipita de mine iar setea disparuse.

atunci ne-am vazut: stateam unul langa altul, doua fructe coapte frematand la visul aceleiasi radacini, pe pamantul de la umbra copacului ce ne nascuse.

trupul meu e carbunele tau. aprinde-l, suflete.
fa-l sa iubeasca si sa uite raul,
fa-l sa-si aminteasca si sa nu nadajduiasca.

hraneste-mi trupul, suflete, caci n-am sa pot urca spre tine
si tine-ma tare caci norii imi vor frange rasuflarea si ploaia ma va biciui.

fa-ma sa zbor si sa ma-ntorc la capatul lumii,
acolo de unde izvorasc toate curcubeele,
caci trupul tau, suflete, e lumina.

ma simt prizonier al unui somn etern din care ma trezesc, vremelnic, pentru cate o portie de realitate cu miros de cafea amara. simt orele tarandu-se peste mine si fiecare atingere ma arde – e ca si cum m-as aventura sa dau pe gat un lichid prea fierbinte.

fiecare din zilele ce-au fost s-a facut o geana si-mi atarna greu, prinsa de pleoapa. astazi ar trebui sa se termine totul. astazi ar trebui sa vina linistea, ar trebui sa aflu raspunsul pentru toate intrebarile. foile calendarului se rup de la sine, dezvaluind trupul gol al secundei ce se pregateste sa ma cuprinda. voi face dragoste cu ea cuminte si mut, ca si cum ne-am simti prima oara.

astazi, la capatul orelor, vreau sa vina odihna si sa-mi astampar setea.

ca o ultima bataie de inima, sunetul ramurii lovind pamantul strabate verdele inundat de dusul rece al amiezii. la capatul lemnului, urma sarutului de fulger inca arde.

simt vibratii ritmice si apasate, ca si cum s-ar napusti spre mine o herghelie de cai salbatici manata de un leu flamand. impins de biciul pulsului nebun, ma arunc printre stropi, flamand de fuga.

mi-era pofta sa alerg. nu tintesc sa ma asez departe de tine – iti vorbesc, doar, despre tensiunea muschiului intins pana la limita, de trupul arcuit taind aerul si de felul acela placut in care simti oboseala luandu-te in stapanire, dar nu-i capitulezi.

fug catre cer si inapoi. fulgerul mi-a luat-o inainte, dar nu-i nimic: nu ne intrecusem. am vrut doar o alergare si un zbor la sfarsitul caruia sa ma pot convinge ca zarile sunt intocmai asa cum le vad, dincolo de nori: albastre, calde, acasa.

nu mi-am luat avant. stand locului, la un pas distanta, am repezit piciorul inainte, spre galeata plina de culori.

trebuie sa fi fost vreun sunet in clipa cand pamantul a primit lovitura, dar eu nu l-am auzit: valuri de pasta laptoasa din albastru, rosu, galben sau verde se repezeau inapoi  inspre mine, infruptandu-se cu pofta din fiecare centimetru de grayscale. am inchis ochii, cufundandu-ma. n-au cum sa ma inece tocmai culorile. aici e acasa. aici e lumina.

la capatul curcubeului se va naste inca un tremur, dar pana atunci… azi… sunt liber…
… sau asa ceva.

nimic mai frumos decat echilibrul deasupra golului dintre stanci pe care-l stiu atat de bine – impins de apasari ritmice, uniciclul aluneca, sigur, pe cablul metalic dintre granite.

in fiecare zi fac alt antrenament si nu pot decat sa sper ca ancora o sa tina inca o data. astazi, jonglez cu zilele saptamanii trecute. maine, mi-am pus in gand sa fac acrobatii cu memoria si sa readuc in mine copilul adormit. poimaine, poate, am sa ma joc cu clepsidrele prezentului si zilei ce va sa vie.

intr-una din zilele astea va trebui sa ma hotarasc, insa, la o pauza pe unul dintre maluri.

ploua ardeleneste peste inima mea moldava pierduta in betonul bucurestean.

cerul e tot un nor. m-as ridica pana dincolo de pamant ca sa strang toata ceata asta in jurul unui bat de lemn, asa cum facea odinioara un domn batran la balciul din orasul unde copilaream. mi-e pofta de vata de zahar, de somn fara griji si de vacanta.

mi-am repezit mana pe geam, lasand stropii reci sa ma cuprinda.

nu mi-e teama de liniste si lumina – am cautat, am primit, am acceptat. cu toate astea, presupun ca oricat de multa liniste mi-ar trece prin vene, voi continua sa va vorbesc si sa va cant despre angoase. tristetea e regatul meu, astazi udat de ploaie. tristetea e sangele primit prin transfuzie in clipa cand vata de zahar n-a mai avut niciun gust.

adevarat e ca tristetea e  si cochilia la adapostul careia imi cresc aripile, zidul la adapostul caruia ma vindec tot mai adanc in fiecare zi.  pe zi ce trece, coroana regatului meu se face tot mai usoara pe tample si ce-i bine e ca pe Insula astazi e soare.

pitulat in vizuina, proiectul tivodar studiaza cu atentie pasii de pana acum si promite sa iasa din nou la iveala cat de curand cu lectiile facute si piese noi de ascultat si simtit.

tocmai fiindca n-avem planuri pe termen scurt privind o aparitie pe scena trebuie sa va lamuresc asupra unui afis care poate fi gasit, intre altele, aici si aici.

la concertul organizat de Puiu Cretu in Slobozia va veti intalni cu colegul meu de trupa, Alex Nichita. din motive independente de vointa noastra, insa,  proiectul tivodar nu face parte din lineup-ul evenimentului, desi a fost anuntat pe afis.

prin urmare, in formula completa nu ne vom putea reintalni joi seara, insa speram sa aveti rabdare. vi se pregateste ceva.

sorb pe nerasuflate cafeaua de dimineata. kerosenul primelor mele ore din zi e amar si cu un strop de lapte, insa daca ma-ntrebi de-mi place am sa-ti raspund ca nici nu mai stiu. parca s-au scurs secole de la ultima cafea de care m-am bucurat pana la ultimul strop. sunt omul vremurilor de astazi: cu tample albind, grabit, obosit si panicat, ma arunc spre ziua ce vine fara sa mai am vreme de-o vorba cu mine insumi. imbatranesc.

si tu imbatranesti. priveste-te putin mai atent: asa-i ca ti se dizolva toate visele, toate visurile in acidul agresiv etichetat drept “cotidian”? rar ai curajul sa vorbesti despre asta -  in general accepti compromisul tacerii. in fond, putine s-ar putea schimba, nu-i asa? te lasi invins.

nu, tie nu-ti pare: desigur ca te lupti, desigur ca incerci, desigur ca amaraciunea esecurilor intr-o lume a nedreptatii e adanca. unde-o fi rostul pentru toate astea, cand e atat de usor sa te lasi amagit?

imbatranim cu totii mai iute decat trupurile noastre si copiii pe care-i nastem sunt si ei gata batrani. in zatul cafelei baute pe nerasuflate se vede un viitor pe care nu ti-l doresti. n-am toate raspunsurile, dar stiu ce aud: tacere asurzitoare intrerupta din cand in cand de zgomotul argintilor cazuti pe masa.

refuza macar acum. lupta.

fara rostiri,
fara tacere.
fara de frica,
fara de drum.
fara mirare,
fara scapare.
fara de flacara,
fara de fum.

toate lipsesc si toate-s aievea,
toate sunt rupte si toate intregi.
toate-s aproape sa fie departe.

ramai. sa fie lumina
fara furtuni stingand din taciuni,
fara cutit care sa ne imparta.
fara de frangere,
fara de plangere,

ziua ce vine-i cu ceruri senine.

afara, aerul iti pare atat de tare incat e de nerespirat. trage adanc in piept si vei simti durerea plamanilor obisnuiti cu sclavia camerei in care-ti duci noptile, in care-ti treci zilele.

parca-i mai bine cand privesti lumea prin pleoapele intredeschise – lumina te doare iar culorile-s tari, ace infipte-n retina. te-ai obisnuit sa vezi lumea astfel: cand totul pare de nesuportat, sa-nchizi ochii e mult mai simplu. nimic de vazut, nu s-a facut nicio greseala.

adevarat iti spun: vine o vreme cand zidurile se vor darama si nu vei avea cum sa fugi de lumina. mai bine-ai deschide larg ochii, mai bine ai privi in jur cu bagare de seama, caci putine sunt asa cum le crezi si in curand nu vei mai gasi loc sa te-ascunzi. asculta, citeste, fa primul pas.

viata ti se intampla, traieste-o drept.

sa fii om mare e o povara grea, o suferinta care te-ndreapta ades catre moarte.

aveam nevoie de o franghie din care sa-mi ridic scara spre luna noua. uitandu-ma-n jur, nimic n-a parut mai firesc decat sa prind un pumn de raze de soare si sa m-apuc, vitejeste, a impleti.

n-apucasem sa duc la sfarsit sprijinul primilor cativa ani ca mi-au si mijit in palma taieturi fine si usturatoare. nu le-am dat atentie, continuand sa pun pe jar zile si nopti, pana cand am simtit durere adanc in inima mea. bratele-mi toate erau schingiuite, bratele-mi toate erau lumina.

atunci, vazandu-mi legata fiinta in carne, am plans de durere si-am ras de durere – durerea ca sunt, durerea ca simt, durerea de viu ce se teme de sine. la sfarsitul zilelor, scara va fi gata. ea nu ma va urca, insa, spre luna din cer ci ma va cobori spre adancul din mine, acolo de unde izvorasc toate caderile.

vremuri trec peste mine apasand precum copitele manzului calca pamantul. respir cu nesat si traiesc aiurand. azi vreau a-ti vorbi fara sa las sa te-ajunga din urma cuvantul.

jupoi printre dinti rostirea de vorba, sa-ti rup un pumn de taceri si-un ocean de lumina.  “acasa” e doar un cuvant, dar il spui cu fiece fibra din trup. il primesc cu uimire si sfiiciune ca pe o lacrima, ca pe o rugaciune.

eu cred ca tara mea e pamantul din carnea caruia am prins viata si inima care bate pentru noi toti.
eu cred ca tara ta e un urias “acasa” in care-ti vine sa te lafai, eu cred ca tara ta e spatiul unde sa-ti doresti casa dragostei implinite.

eu cred ca tara noastra este scutul care ne apara si zidul in spatele caruia sa gasim alinare.

eu cred ca tara asta nu e tara mea, pentru ca in tara asta invat ca e bine sa fii fara inima, fara minte, oportunist si cu gandul doar la propriul buzunar. tara asta n-are cum sa fie a mea, pentru ca in tara asta tiganii cu jeep sunt stapanii asfaltului, primariei si politiei. in tara asta, munti de gunoaie se aduna in spatele blocurilor si aerul pe care-l respiram e de fapt gaz de esapament diluat. in tara asta, doar cei mici sunt supusi legilor, doar cei saracia platesc amenzi, impozite si taxe.

de ce sa vrea fiul meu sa devina profesor sau medic intr-un sistem fara resurse ori vointa cand il asteapta numai lucruri bune din postura de sofer de TIR? cand tot ce vezi in jurul tau e un exemplu de dezordine, rarele franturi de normalitate par a fi proprii doar imaginatiei.

tara asta n-are cum sa fie tara mea, pentru ca de aici sunt incurajat sa vreau sa plec.

am sa-mi imprejmuiesc pamantul cu un gard viu si verde. dincoace de el va fi acasa, dincolo poate fi orice.

am sa-mi construiesc o casa cu beci si mansarda, in care sa-mi trimit la culcare trupul si sa-mi trezesc la viata visele fara vreo teama.

bucataria va fi larga, cu geamuri mari, iar in spate va fi o gradina in care voi aseza, dupa placere, tot ce e nevoie. raul rece imi va aduce peste iar stelele mari imi vor lumina noaptea.

voi trai adanc, frumos si in pace, dupa nevoia sufletului si foamea trupului.
……………………………………………………..
pana atunci, accept granitele unei vieti cumparate de altii pe datorie. revolta mainilor mele se opreste in metalul taios de catuse si traiesc in continuare, cu trupul printre voi si inima intre vise. intr-o zi va fi bine, insa aceasta zi nu este astazi… cel mai probabil, nici maine. asa e la noi, in lumea asta.

platiti-ma cand vreti voi, nu-mi trebuie bani. eu am o casa departe, la capatul drumului.

spatiul dintre doua cuvinte rostite e plin cu alte cuvinte mai mici, timide si exagerat de cuviincioase.

din loc in loc, radacinile cuvintelor nerostite ies la suprafata prin solul fertil al discursului dintre noi. le culegem in graba si muscam din ele fara intarziere: a trai din fructul cuvintelor e ca si cum ai juca, frenetic si flamand, un dans de care viata noastra poate depinde.

le pandesti, le urmaresti, le vanezi: cuvintele sunt fiare in blana carora ne invesmantam. carnea cuvintelor ne tine de foame, sangele lor ne potoleste setea. prin jertfa lor, visul traieste.

tacerea e ca un fel de post menit sa nu se implineasca niciodata: spatiul dintre cuvintele rostite e plin cu alte cuvinte mai mici, asteptandu-si impacate, in bataia sagetii, sfarsitul prin zicere.

nu putem sa obosim. n-avem voie sa pierdem ritmul batailor inimii, n-avem voie sa-l inlocuim cu zvacnirea metalica a casei de marcat deschizandu-se.

tot mai multi copaci se prabusesc sub secure. in curand, daca nu ne pazim, vom ajunge sa ardem ultimul lemn. dupa aceea, urmeaza frigul de care nicio punga cu arginti nu ne poate pazi.

taisul amneziei ne arde mai tare ca oricand. adevarat iti spun: n-avem voie sa uitam cine suntem si de ce suntem pentru ca focul fara de trup din trupurile noastre trebuie sa ramana viu pana la sfarsitul vremurilor.

Pauza de muzichii s-a terminat: ne revedem cu pofta de sunete la apus de duminica. Iata ce au sa va povesteasca prietenii nostri:

<Concert Micul Paris – “Hai sa-ti arat Bucurestiul noaptea!”
Vino cu noi intr-o calatorie muzicala cu ritmuri de rock si pop-rock imbinate pe ici pe colo cu imagini si melodii ale Bucurestiului de altadata. Invitati: Proiectul Tivodar.>

Duminica 9 mai, club Mojo – Acoustic Lounge (str. Gabroveni nr. 14), ora 18:30.
Rezervari: 0722-453.498

vine
prin vine
spre tine

o lume
si-ti spune
pe celalat nume.

ori
ai sa mori
in culori

ori
vei trai
ingropat in gri…

raiul acesta din doua culori te injunghe in inima
si garduri de sarma rasar peste zari, zambind fara noima.

ne lasam sufocati si ingerii rad de pamantul acest
de unde venim, in care plecam.

azi urcam pe dealul plangerii si vine prin vine spre tine

o alta lume si-ti spune ca nu mai ai nume.

Nu, nu este o gluma:  ne vedem in Twice!…

…noul Twice, ca sa fim corecti…. Fostul stabiliment de destrabalare houserist-cocalareasca s-a pocait si trage tare sa aduca inapoi oamenii cu cap.

nu puteam refuza, deci, invitatia prietenilor suceveni de la Odyssey – ne vedem joi la un eveniment folk-rock unde vom imparti cabluri si microfoane si cu alti prieteni muzicali, trupa Micul Paris.

Cantarea incepe la 19:30.

p.s.: nu, nu ne-am schimbat numele. inca. ciuliti urechile, vin surprize;)

iubesc joaca talpilor goale cu nisipul ud mangaiat de valuri. fiecare urma de pas e omul ce as putea fi – mai clara, mai adanca sau abia schitata.  valul esti tu – tot ceea ce “tu” inseamna, cititorule.

ma faci uitat prin simpla ta existenta. iti pot fi indiferent sau ma poti absorbi, provocat si satisfacut de gustul sangelui. In primul caz, incetez sa exist fiindca nu contez. in celalalt, incetez sa exist pentru ca devin tu, la fel cum urma pasului se contopeste cu valul care ii ia viata.

daca as fi singurul puls al acestui pamant, lumea mea ar fi nemarginit de buna, calda si curata. i-as supravietui, incantat in egoism, in fiecare clipa… dar cred ca as cauta, nelinistit, fara sa stiu ce caut. as cauta valul. as cauta lumea spre care deschid ochii in fiecare dimineata.

as cauta clipa in care sa mor pentru a putea fi eu in fiecare dintre voi – cea mai adanca urma de pas inmormantata in mare.

22:46, concertul continua.

de la inaltimea mea, cocotat pe pedalele bicicletei albastre, lumea si-a schimbat culorile. ma simt intors inapoi in vremea cand putine erau de vanzare pentru ca putine erau lucrurile pe care puteam sa le cumpar. distorsionat de reflectia in fostul sediu al Academiei Romane, sunetul devine insusi aerul rece cu miros de “T.N.T”. au venit la rand alte vremuri. e vremea sa ma intorc acasa.

trei tineri – doua fete si un baiat – se indeparteaza incet, aruncandu-si din vreme-n vreme bratele in aer si strigand, de-odata cu muzica. toti suntem la fel – tineri din nou, spectatori saraci ai unui spectacol fara granite la care tanjim dincolo de gard.

21:55, concertul continua.

intersectia dintre Calea 13 Septembrie si strada Izvor e punctul ales pentru observatie. caini terorizati de zgomote pe care stapanii lor nu le pot auzi, garduri, jandarmi amuzati si tineri zgribuliti, dar vibrand la fiecare nota.

ii privesc si ma simt intocmai asemeni lor. sentimentul e unic si greu de descris, la granita intre bucuria ca fac parte dintr-un eveniment cultural imens si vina ca ma bucur de muzica fara sa cumpar efortul pe care cei de pe scena il fac pentru mine. simt pe buze gustul dulceag al unui furt pe care nimeni nu va cauta sa-l pedepseasca pentru ca, la sfarsit, toti suntem la fel – tineri din nou, tragand in piept aerul rece al libertatii.

trei tineri – doua fete si un baiat – se sfatuiesc la adapostul gardului casei Poporului. baiatul strange in pumn trei bilete primite de la cineva care iesise dincolo de gard. ar fi visul vietii lor implinit – sa incerce oare sa treaca de sirul de jandarmi?

21:30, concertul continua

de la inaltimea mea, cocotat pe pedalele bicicletei albastre, notele muzicale distorsionate de distanta si cladirile din drum sunt toate alte feluri de a-mi spune pe nume. bulevardul Dimitrie Cantemir e gol – numai bun pentru zborul inapoi in timp.

ciorchini de jandarmi pasnici umplu din loc in loc pozitii strategice pe drumul catre scena. ma strecor curajos, ca un copil construind castelul din cartile mamei catre borcanul cu dulceata.

21… something, concertul continua.

muzica se aude din balconul casei mele. locuiesc indeajuns de departe de scena incat sa nu-mi inchipui ca asta ar fi posibil…si totusi se intampla.

trei tineri – doua fete si un baiat – se arcuiesc sub lovitura primelor sunete izbucnind inspre Casa Poporului. daca zidurile ei vor rezista si de data asta, e un semn ca Poporul e intr-adevar liber. cei trei plang, atat de aproape si totusi dincolo de gard. traiesc visul vietii lor implinit, tragand in piept aerul rece al libertatii. nu i-am cunoscut inca, dar nici nu e nevoie – sunt unul dintre ei, pedaland grabit catre scena unde patru muschetari australieni ne vand bilete pentru “Rock N’ Roll Train”, trenul fara nas.

lucruri faine se petrec din nou in paginile muzicale ale echipei din care fac parte.

pentru inceput, incercam sa cucerim Galatiul. anul trecut ne-am intalnit acolo doar in formula individuala – sambata si duminica, insa, intreg Proiectul va fi prezent in orasul de pe Dunare, la festivalul de folk de acolo.

dupa aceea, vine surpriza cu care va amenintam de ceva vreme – deocamdata va voi povesti doar ca ne vom vedea, la ceas de seara, in cea mai “acasa” dintre ceainariile pe care le cunosc, pentru primul eveniment Proiectul Tivodar fara fire. more info soon.

vrea – nu vrea, domnul Mircea Baniciu face parte din viata mea definitiv si irevocabil. imi inchipui ca nu si-a propus in mod deosebit sa faca asta, dar il instiintez pe aceasta cale: intr-un fel sau altul, Mircea Baniciu mi-a fost mereu aproape.

intai a fost phoenix-ul, despre care nu stiam ca-i phoenix dar stiam ca ei sunt cei cu “mugur de fluier” – asta, atentie, in vremuri in care modelul meu muzical era Michael Jackson! albumul mai sus numit a devenit la un moment dat chiar tempo-ul meu spre liceu – partea a dura exact de la usa casei mele pana in clasa iar partea b ma ducea inapoi pe acelasi drum.

mai apoi, au fost cele doua “secunde” si placerea de a asculta poezie – crescand mare, am invatat sa citesc cuvantul din spatele notei muzicale iar domnul Mircea Baniciu mi-a fost unul dintre profesori, alaturi de alti distinsi domni precum Nicu Alifantis si Leonard Cohen.

la un moment dat, m-a pus pacatul sa cant si eu – in diverse contexte festivalicesti am avut onoarea sa il intalnesc pe domnul Mircea Baniciu si va pot spune cu mana pe inima ca este unul dintre cei mai energici si optimisti cetateni ai acestei tari pe care mi-a fost dat sa-i intalnesc. mereu cu o gluma in maneca, mereu cu zambetul pe buze si modestia la purtator, domnul Baniciu m-a facut de fiecare data sa ma simt capabil sa mut si eu muntii din loc, fie si cu un cantec.

ultima noastra intalnire muzicala s-a petrecut in recent sfarsitul martie: eu imi serbam ziua de nastere cu o cantare in Iron City iar dumnealui umplea pana la refuz clubul Fire. am crezut ca a fost doar o coincidenta menita anume sa transforme acel eveniment intr-o intalnire mai intima, insa coincidenta se repeta umoristic si interesant: noi si domnul Baniciu va tentam din nou, fiecare cu ce stim mai bine sa facem, in seara zilei de 29 mai.

cu noi si invitatul nostru, domnul Sorin Teodoriu, va veti intalni incepand cu ora 20 la Sala de Lectura, adica ceainaria Teatrului Act. va promitem nouazeci si de minute “fara fire” cu muzica si poezie intr-un format mai “altfel”, totul langa un ceai de nota zece.

nota bene1:  in locatia unde vom canta sambata viitoare NU se fumeaza.

nota bene2: muzicile incep fix la ora 20.30

in ce ti se masoara frangerile? cu cat te-ai vinde tu?

eu sunt de vanzare, intotdeauna am fost. un cantec adanc, o tacere plina, un zambet trist – toate ma pot adjudeca mai mult sau mai putin, pentru mai mult sau mai putin din timpul pamantului acesta. nu-i o chestiune de inima, ci una de suflet. plata nu intarzie niciodata si vine sincer, deschis, ba chiar in majoritatea cazurilor fara intentia constienta a celui care depune.

sau… poate sa fie banul. demonul acela metalic, plin de atingerile tuturor celor care s-au imbolnavit de el pana la mine ma arde in palma.

un cantec, un cuvant sau o tacere nu ma vor frange niciodata. banul pe care il primesc in chip de simbrie o face chiar acum, cand scriu aceste cuvinte. astazi, am mai pierdut o bucata din mine si totul a fost pentru bani. sunt ieftin si traiesc cu asta, la fel ca multi dintre voi. multi dintre voi sunt impacati cu ideea. eu…

incep sa renunt.

later edit:  ironic si poate deloc intamplator e faptul ca, duminica viitoare, accesul la evenimentul din ceainaria Act este gratuit.

prima dintre ele e legata de un prieten de-al nostru: in aceasta seara, Titus Constantin lanseaza albumul “Liber” in clubul Mojo. daca mergeti (ceea ce eu va sfatuiesc) veti avea parte de cantece faine si invitati alesi pe spranceana – detalii aflati aici.

a doua e legata de noi si locurile unde ne vedem: inainte de concertul de sambata din Ceainaria Teatrului Act, vom fi inca o data alaturi de prietenii nostri de la Micul Paris, in acelasi Mojo, jos.

ne vedem joi!

p.s.: multumim tuturor oamenilor frumosi care au fost alaturi de Proiectul Tivodar la Galati. multumita voua, am simtit cu adevarat ca muzica noastra insemana ceva.

eu nu protestez. indignarea mea nu foloseste nimanui pentru ca nimeni nu vrea sa asculte. nu sunt singurul, dar suntem tot mai putini intr-o lume care imbratiseaza deschis autismul.

eu nu protestez fiindca as vrea o trezire, o revolutie. in zilele noastre, revolta este imposibila, condamnata din start la esec la fel ca acum douazeci de ani. nu sper in schimbare – granitele acestui pamant sunt la fel de inchise ca si mintile celor care decid, ca si mintea mea, ca si mintea ta. tacerea e de aur – asta se invata la scoala.

nu cred ca exista doctorii pentru inima tarii in care traiesc. nici macar un cantec nu-si are rostul, caci nimeni nu mai asculta. eu nu protestez – doar iti marturisesc, prietene, amarul simtirii ca e prea tarziu. tinem in palme nimicul.

inceput de zi cu zambet, neobisnuit de optimista pentru amarul zilelor pe care le traim.

poate ca e de vina si energia stransa de atata vreme pentru seara ce vine: Proiectul Tivodar coboara pe scena mare din Mojo, subsol, alaturi de prietenii Marius Rosiu si (cei mai importanti artisti ai serii din underground-ul cu aroma londoneza) trupa Micul Paris.

ma simt nerabdator de povesti cu sunete. joia asta are mojo, fara indoiala.

… adica fara fire. fara cabluri, fara difuzoare date prea tare. fara zgomot – doar o voce, o chitara si o vioara.

ok, ok, mai adaugam si alte ingrediente: nitica percutie, ceva muzicuta, poate o picatura de pian… in mod cert va fi poezie. pentru asta ii multumim inca de pe acum lui Sorin Teodoriu, intotdeauna ne-am simtit onorati sa-i stam alaturi la serile Bocancului Literar.

fara fire, dar si fara fumuri – in ceainaria Teatrului Act nu se fumeaza. va putem tenta in schimb cu limonada, ceaiuri si prajiturele Dumnezeiesc de bune, intocmai cum s-ar potrivi unei seri de sambata linistite. ne intalnim la fata locului, pe Calea Victoriei la numarul 126, etaj 2 de pe la orele opt, iar muzicile si versurile incep la opt treizeci fix.  fara bilete la intrare, no strings attached.

privit de la ani-lumina departare, Pamantul nu exista.

de sus, dintre ceruri, Orasul e un nor de licurici si-atat.

privita de la o distanta suficient de mare, inima mea e si ea doar un organ inca viu, la fel ca oricare altul din cele care ma tin in viata. in fundal, cantecul meu e tacere.

apropie-te. da pagina. asculta.
rabdare. privit de aproape, chiar si cel mai neinsemnat fir de nisip se poate dovedi inima Universului in care tu insuti esti fir de nisip.

copila probeaza cu zambetul pe buze caftanul lucitor, lung si greu cat o zi de post, pe care il aflase in dulapul din dormitorul pustiu. curgand prin crapatura ferestrei, in casa se rostogolesc sunetele grave si frante ale unui motor inecat de nerabdarea unui baiat. inca o zi ca oricare alta.

pe strada, timpul se grabeste, asezand fiecare secunda in ritmul schiop al tocurilor purtate stangaci. in birouri, timpul se grabeste si el spre pauza de masa cu inghetata de capsuni si cafea cu lapte.

la final, trupurile mici se lasa devorate de un acasa dezordonat si strain, ca stupul prafuit si parasit de albine. inca o zi ca oricare alta, la capatul careia rolul de om mare ucide inca putin.

….

nu suntem in stare sa strigam, sa protestam, sa ne aparam. suntem un popor de oameni slabi, cu totii copii in trupuri de adulti, asteptand hotararea izbavitoare din pieptul altcuiva.

nu-ti mai scriu despre ce simt, despre cum iubesc. poate ca te plictisesc, cititorule drag, cu deraierile mele despre dezamagiri si sangele neamului meu. poate ca s-ar potrivi mai bine sa carcotim despre tot amarul zilelor de astazi la o bere, la fel cum fac toti cei care s-au dat in laturi de la greva ieri sau… poate ca nici n-ar mai fi nimerit sa deschidem discutia. avem libertate, dar nu suntem liberi.
ironic sau nu, Dylan ne canta in carne si oase chiar astazi.
Zimmerman nu e Mesia, cum nici noi nu suntem americanii pe care i-a smuls pentru putina vreme din autosuficienta si ignoranta. totusi, speranta moare ultima chiar si in Romania ingropata de Prostie si Frica. mai avem cateva minute pana la ceasul 12. inca mai e vreme.
imi pare rau daca vorbele mele nu-ti mai sunt interesante. poate-ai sa-l asculti macar pe Bob, fie el Dylan sau Marley, pana cand eu imi voi regasi calea spre poezie.

cu picioarele plumbuite de oboseala, treceam prin marea de oameni care paraseau, ca si mine, locul unde tocmai se terminase de cantat si ma intrebam cum ar fi daca toti acei oameni s-ar indrepta nu spre casele lor, ci spre Piata Universitatii sau Palatul Cotroceni.
a fost un concert ciudat. ma asteptam la un Dylan ceva mai cald si atent cu oamenii din fata lui, ma asteptam ca cineva sa-i fi spus ca muzica lui ne-a trecut prin comunism si douazeci de ani de falsa democratie. mi-as fi dorit o revelatie sau macar ceva apropiat, cum ar fi un salut.
batranul Bob a urcat pe scena energic si sigur pe sine, si-a facut spectacolul intocmai asa cum isi dorea si a plecat. l-am aplaudat, l-am chemat la bis si el s-a intors. dupa “like a rolling stone” si “all along the watchtower”, luminile s-au aprins inca odata, rece – semn ca desi sfarsitul nu-i aici, toate se termina pana la urma.
toate se termina intr-un tarziu, chiar si sansele unui popor la mantuire ori credinta batranului Bob in lumea pentru care canta odata.  sa ne traiesti, Bob Dylan, poate ne-om vedea, totusi, intr-o zi…

duminica asta, Proiectul Tivodar se aude si in spatiu!

un pas minuscul pentru om, un pas urias pentru muzica noastra – intre orele 16:00 si 18:00, emitem de pe Luna Patrata a Alinei Manole (careia n-avem cuvinte sa-i multumim pentru bucuria pe care ne-o face).

avem vreme sa simtim.
ai lumina in ochi si sange in inima, zambetul tau alunga norii furiosi. esti tanara, esti frumoasa, esti vie.
carnea tanara se incordeaza, tasnind ca glontul prin teava pustii. sarim impreuna peste obstacole, sfaramam impreuna ziduri. nimic nu-i prea departe, stelele se spala in cerul din palmele mainilor noastre impreunate. sa nu mai taci – striga-ti iubirea pe toate strazile!
…………….
atata viata, atata dragoste si toata se pierde intr-un labirint cu peretii din bancnote de o suta de lei.
astazi, totul se poate cumpara: bunavointa politiei atunci cand gresesti, un loc pe o scena sau in pagini de carte, un loc de munca sau o functie.

suntem vii si tineri, e timpul nostru sa simtim. s-ar cuveni sa luptam pentru adevarata libertate, cea pe care o visau acum 20 de ani tineri frumosi, spalandu-se in ploaia de gloante de la Universitate.
avem lumina in ochi si sange in inima. avem vreme sa simtim, e vremea noastra. e si vremea ta, sa nu mai taci.

sa nu mai taci…

imi amintesc mirosul puternic de viu si sangele imprastiat peste tot in jur.
trupuri tinere si crude zaceau, frante, in fata ochilor mei. am ingenuncheat si mi-am cufundat mainile in verdele pe care-l respiram cu nesat, ca si cum as fi inaltat ultima rugaciune. peste noi cazuse linistea.
varfurile tari, proaspat taiate, imi strapungeau pielea cu sete, parca pedepsindu-ma pe mine pentru coasa din mainile altui om.
norii au lunecat, dezvaluind soarelui intreaga imagine a campului cu iarba dupa batalie. imi amintesc mirosul puternic de viu si verdele imprastiat peste tot in jur, topindu-se din iarba proaspat taiata in sangele meu. dimineata crestea spre amiaza si s-a facut cald, tot mai cald.

imi inchipui ca felul in care tai aerul lichefiat de flacara seamana, cumva, in ochii lui Dumnezeu cu felul in care aluneca pestele in ocean.
fiindca esti curajoasa, vei pasi pe carbuni, intre orele stranse sub cearcane. mai lipsesc doar cateva minute pana cand ma voi hotari sa-ti urmez exemplul, lasandu-ma mangaiat, lovit, ars.  vom imparti ranile crude inca, scrijelind pe raboj inca o linie in dreptul lucrurilor care ne unesc. va fi ca la inceput.
nici nu ne-am incins bine inca. soarele flamand sa straluceasca biciuie norii de-o parte si de alta iar, in vremea asta, limbile ceasului alearga, straduindu-se sa aduca racoarea. in colturi opuse de canapea, ne bem cafeaua de dimineata fiarta pe jar.

va spunem din timp, ca sa nu fie discutie: joia viitoare, aveti program!

seara, ne vedem pe la 20:30 in Sinner’s club. de cantat incepem a canta pe la 21:00 si-or sa fie de toate: piese Proiectul Tivodar, piese Aproximativ… o seara de cantare ca-ntre prieteni, cu multe jucarii presarate din loc in loc, in punctele esentiale.

mai multe detalii gasiti aici. ne vedem joi!

cu ochii mintii, il vad pe eric cel tanar siderat, tremurand in culise. aceeasi reactie se citeste si in ochii spectatorilor care umpleau sala pana la refuz: cine este acest chitarist negru si cum Dumnezeu reuseste sa scoata sunetele astea? “n-avem cum sa mai urmam dupa asa ceva, ne facem de ras” – ii sopteste eric lui ginger baker. “e mult mai bun decat mine, e incredibil…”
fara cometa hendrix, poate ca eric cel tanar n-ar fi avut niciodata curajul sa-si depaseasca limitele. poate ca n-am fi auzit vreodata “tears in heaven” sau “pilgrim”, cu siguranta n-am fi avut parte de acel genial “little wing” alaturi de sheryl crow sau de un molipsitor “it’s probably me”, alaturi de sting.
intre timp, eric cel tanar a devenit Dumnezeu in grafitti-uri britanice, a devenit eric cel incercat si s-a ridicat peste toate ispitele, cu coatele insangerate. intre timp, eric cel incercat a lasat urme adanci in muzica asa cum o stim. intre timp, “layla” a devenit, alaturi de “stairway to heaven” si “smoke on the water”, una dintre alegerile de suflet ale oricarui tanar dornic sa puna prima oara mana pe chitara.
nu pot sa nu ma bucur din toata inima ca am ajuns ziua in care eric cel mare va cuceri bucurestiul. pot sa am o rugaminte? as vrea sa-mi canti in seara asta (daca tot te vad drept cadoul primit acum trei luni de ziua mea) un “river of tears” …

buna sa va fie inima, dragi cetitori de sfarsit de saptamana ai insulei mele.

cu cativa dintre voi am avut bucuria de a ne intalni la Ceainaria teatrului Act in seara zilei de sambata, 29 mai 2010, la primul concert din seria “Fara Fire” pe care Proiectul Tivodar le va sustine in sus-numita locatie.

ne-am gandit sa filmam intamplarea muzicala si sa v-o aratam si voua, ca sa stiti ce-ati pierdut si sa nu mai savarsiti greseala asta alta data.

asadar… vizionare placuta!

===

Fara Fire 1

Fara Fire 2

===

p.s.: multumim pentru prezenta si ajutor prietenului nostru Sorin Teodoriu.

foame de aer, foame de racoare, foame de trupul tau – tot soiul de pofte-mi strabat carnea topindu-se sub arsita lunara. nici macar miezul de noapte nu poate stinge moartea tacuta a boabelor de sudoare. privesc ceasul, aiurand, pierdut intre ganduri: curand si sangele va incepe sa fiarba.
orele pocnesc, una dupa alta, in soba aprinsa cu mult prea mult inainte de vreme. in visul meu, iti framant inca lutul carnii tinere cu aceeasi foame. tacut, chem in gand o ploaie blanda si deasa in mijlocul careia sa te-arunc pe spate, in vreme ce cobor cu buzele dincolo de pantec.
vreau sa-ti simt gustul de cireasa coapta, vreau sa raman adanc in tine ore in sir. nu mai vreau sa-mi simt pielea ca pe o granita din sarma ghimpata – trupurile noastre ar trebui sa sa coaca unul de la imbratisarea de flacara a celuilalt.
fitilul noptii arde aproape de capat.

mi se pare ca te-am pierdut.
imi pare ca nu mai esti a mea si mi se face teama. esti tot mai departe cu fiecare zi si ma dor toate. ma tot uit inapoi cu atentie la fiecare din lucrurile pe care le-am spus ori facut si nu gasesc raspunsul: oare ce voi fi facut sa merit razbunarea ta?
petrecand noptile catre zile din ce in ce mai apasatoare, iti caut imbratisarea dar tot ce aflu e raceala indiferentei sapate adanc. nici nu-mi mai spui pe nume. ce-i mai rau e ca incep eu insumi sa ma intreb daca se mai cuvine sa ravnesc la tine cand tu-mi spui atat de clar, verde-n fata, ca s-a terminat.
la drept vorbind, stiu ca insistenta mea provoaca doar suferinta inutila. nu sunt singurul – ca mine sunt multi confuzi, dezamagiti si cu inima franta. putini dintre noi vorbesc, insa, despre asta, iar dupa ziua de ieri – cand oameni s-au temut sa strige ce cred, ce vor – tacerea va deveni si mai apasatoare.
mi-e frica de noi, de nori de lumina si de tot ce va sa vina. nu mai esti a mea – te-am pierdut pentru un alt barbat cu portofelul plin, tara mea draga.

… o tesatura stransa de vene si artere inchipuind portativul in care notele muzicale cu chip de broboane de sange si-au gasit casa. exista un trup.
adanc si precis picurat in mijlocul vartejului, cade pulsatia ritmica a cordului si toate dobandesc un sens, toate se leaga. exista viata.
taieturile luneca adanc, in acelasi timp spre stanga si dreapta, dezvelind o durere surda si directa. prin rana desfacandu-se, temator, incep sa curga incet-incet culori. exista lumina.
urmeaza un vartej in cadere si bratele deschise jupoaie aerul, in cautarea punctului de franare. te pierzi fara sa stii incotro aluneci. pe buze e gust pur de teama… si-apoi lumina mangaie o alta umbra, langa tine. caderea devine plutire intr-o mare adanca de zbucium placut. foamea creste. exista dragoste.
cazi in picioare. in fata oglinzii senine, lumina dezvaluie doua maini strangandu-se si un maine nemaivazut in lumea aceasta.  exista bucurie. exista speranta. traiesc inca o zi langa tine.

acum un an fara cateva zile, dezvaluiam voua pentru intaia oara sapte povesti. sunt cantece pe care le-am simtit si inca le simt, pe unele dintre ele le-ati ascultat nu mai devreme de aseara, in concertul din Sinner’s (unde va multumim ca ati venit si ne-ati aplaudat). unele dintre ele sunt, insa, pe nedrept uitate.

unul dintre ele, de care ma leaga amintiri in culorile Parisului de noapte, este nascut intr-o singura clipa, dintr-o tristete greu de rostit in cuvinte. vi-l ofer inca o data astazi, pentru ca mi-e drag.

stefan tivodar – ultima poveste

fiind in garda asupra prabusirii culorilor, m-am grabit intocmai acolo unde stiam ca bucatile de lumina urmau sa strapunga pamantul. pregatisem si un burete imens, numai bun sa absoarba totul cu sete atunci cand trupul meu urma sa nu mai fie de ajuns.
parea o cadere infinita. asteptam cu sufletul la gura si chiar a fost o clipa cand, ghemuita in capul gatlejului, inima a fost la un pas sa-mi paraseasca trupul. priveam, faramat de emotie si sufocat de speranta: in sfarsit, la capatul secundei, urma sa-mi capturez curcubeul meu personal.
tocmai murise ultimul tunet. m-am repezit inainte, prin ploaia de cioburi – taieturile imi picurau in vene frig si frica. am incercat sa strig, insa tot ce-mi fugea de pe buze era un cantec. tot ceea ce eram, in lumina aceea, era un cantec.
……
cateva zile mai tarziu, mi-am vazut salteaua expusa la balci. o gasisera niste oameni in mijlocul campului si s-au gandit ca ar face bani frumosi cu un burete in care cineva inchisese curcubeul. doi dintre ei se invarteau in multime, oferind pahare pline in vreme ce al patrulea isi striga, mandru, victoria de la inaltimea unei scene din scanduri.
priveam si ascultam, luptand cu impulsul de a ma rasucit pe calcaie s-o sterg, rusinat precum un complice la cel mai pagan dintre pacate.

in ziua de astazi, se vand toate – chiar si culorile unei vieti cu care n-ai nici cea mai mica legatura.

… dar nu foarte departe – mergem doar pe strada Sf. Stefan, in primul dintre Comandantii unde multi dintre voi si-au petrecut seri memorabile. ne vedem pe la 20.30 – 21.00, iar startul cantarii e la 21:30.

abia asteptam!

orasul e bolnav.
frisoane de noapte traverseaza strazile, iar oamenii se intorc la paturi. cerul transpira torential, tusea ca de tunet face geamurile sa tremure – oare exista un medic pe aici?
trupul meu e orasul in oglinda rasturnata – ma simt fierbinte intocmai cuptorului care era strada acum putina vreme. tamplele imi ard, somnul ma ocoleste. traiesc o altfel de boala, in campul diametral opus.
a inceput sa se adanceasca falia intre mine si orasul acesta candva frumos, candva viu, candva altfel. privind in gol, vad radacini si straturile de pamant unul peste altul insa legatura, franghia care sa tina vasul ancorat la tarm nu mai exista. nu mai simtim la fel, sunt doar un altul in catalogul robilor tai de fiecare zi. cei treizeci de arginti nu mai cumpara astazi nici macar o paine.

nu ma simt o bucata din tine, batrane – nu ma simt decat lemnul din Cruce.

cred ca doar un cutremur ne-ar mai putea apropia – un cutremur pe jumatate inghetat si pe jumatate fierbinte, zguduind inima de beton a pamantului si intorcand inapoi la puls regulat sangele meu plin cu cheaguri de speranta, dragoste, credinta.

ce sunt eu daca nu oglinda care sa te ajute sa te privesti mai bine?

…………..

am intrat impreuna in labirintul de oglinzi al balciului. la inceput a fost distractiv – unele imagini te aratau slaba cat paiul, altele te framantau intr-o forma rotunda si imensa. copilul din tine zambea.
dupa aceea, pasii ne-au purtat mai adanc. lumina s-a ascuns din ce in ce mai mult in spatele zidurilor si atunci s-a intamplat: te-ai privit, speriata, dar imaginea ta zambea larg, crud, sincer. in oglinda de alaturi, o alta <tu> plangea cu sughituri iar in cea de-a treia, ochii tai erau goi si reci. ai ramas locului, tremurand – dominoul de sticla isi incepuse prabusirea, spiraland spre inima cu un urlet ascutit. te pierdeai.
atunci m-am asezat in fata ta si ti-am prins capul intre maini, intorcandu-ti ochii spre mine. priveste aici, priveste in mine. priveste-te asa cum esti, caci esti in multe feluri si toate sunt neasemuit de frumoase. intr-o vreme a imaginilor sparte, a zilelor fara lumina,  ce-ti sunt eu daca nu oglinda cea mai curata?

ma vad franta, ma vad lipsita de putere, ma vad drept cea din urma in rand.
imi place asta. iubesc suferinta autoprovocata – aproape ca traiesc pentru ea. a renunta la frica ar insemna sa renunt la mine insami. mi-e mai bine fara raspunsuri caci astfel totul poate continua nestingherit de vreun refuz ori indepartare, in imaginatie.
sper ca voi gasi ceea ce caut, dar n-am putere sa caut cu adevarat. ma ascund in spatele scuzei ca sunt diferita si aleg de buna voie sa nu vad ca tocmai asta ma face mai buna, mai frumoasa decat oricare dintre frumosii la trup. as vrea sa faca ceilalti totul pentru mine, as vrea ca Lumea sa ma vada.
…
n-ai obosit inca sa iti tai singura aripile?

‘neata, dragilor.

afara-i frig si nor, iar Busu ne spune ca nu-i rost de soare pe ziua de azi. iarasi ploi, iarasi somnolenta si lancezit in casa, la vreun film ori meci.

eu va propun altceva: haideti la concert. Proiectul Tivodar canta in El Comandante Primer si n-o sa va para rau ca veniti. ne <reunim> pe la ora 9, la 9 jumatate fics i-am dat drumul – avem in plan cantece de-ale noastre, cantece de-ale altora, dar si o surpriza. Ei bine da, reluam seria invitatilor in concertele PT cu o domnisoara in stare s-o faca invidioasa si pe Felicia Filip (:P) !

see you there!

pierzandu-mi rabdarea, te-am grabit sa vii scriind pe cerul de noapte o strigare salbatica. trebuia sa vii. la drept vorbind, asteptam de multa vreme si prinsesem teama ca lucrurile aveau sa ramana astfel pana la sfarsit.

asteptam, culcat in iarba. cand stelele s-au aprins, calcam granita dintre somn si veghe – atunci mi-a parut intaia oara ca te gasesc, intinsa alaturi de mine. a fost de-ajuns sa deschid ochii ca sa te pierd.ma temeam pe jumatate, cam intocmai la fel de mult pe cat de prada somnului eram cand te imbratisasem.

ma temeam pe jumatate, caci stiam c-ai sa vii. nu, n-are sa fie ca-n cantec, doar ca se va intampla sa te sarut eu pe spate mai mult.

era atunci, in Ziua Nationala a inimii mele cand s-a-ntamplat. de atunci, fiecare noapte lumineaza altfel si mi-e greu sa ma vad altfel decat in iarba, langa tine.

la multi ani.

ne raman zile putine cand ne-apucam sa le numaram. pana atunci, o seara de lenevit e luxul necesar, o vara pierduta tristetii e doar timp pentru tine si singuratatea atat de placuta la gust.

nenumarate sunt clipele in care mi-am spus: nu-i asa mare graba, pot pune si maine mana pe telefon. parca n-as citi carte asta acum. stiu ca asa gandesti si tu. mai astept , trebuie sa ma gaseasca el. parca n-as iesi din casa – uite cum toarna!

sa-ti spun drept, privind inapoi, vad multe locuri goale acolo unde ar trebui sa fie altceva. imi lipsesc ore cu femeia pe care o iubesc, imi lipsesc cuvinte schimbate cu mama, imi lipsesc cantece nescrise, carti necitite, prieteni alaturi. ati fost multi aseara si va multumim ca ati venit sa ne ascultati… dar poate ai fi venit si tu sau tu sau tu, daca as fi gasit timpul sa va chem. am fi fost impreuna, intre prieteni. ar fi fost bine.

ne raman zile putine cand ne-apucam sa le numaram, mult prea putine. am putea sa ni le cheltuim traindu-le pana la capat.

this goes for all you guitarists out there…

am adormit iute si am cazut adanc.

m-am gasit scaldandu-ma in albastru. a urmat lumina si cerurile s-au prabusit in mare. cu ochii mari, dadeam roata cu pofta sa-nghit fiecare colt de albastru, fiecare val, fiecare nor aducator de umbra vremelnica. traiam. linistit, la adapostul propriei fericiri, atunci am clipit.

deschizand ochii, am vazut un cer intunecat unit cu marea calma. ici-colo, ace cu gamalie strapungand intunericul trasau drum barcilor ratacite, chemandu-le inapoi spre tarm. simteam sub talpi nisipul rece si vantul taindu-si drum prin haine pana la piele, dar nu m-as fi dat dus. intr-un sfarsit, simteam marea – marea aceea pierduta acum un an. traiam. linistit, la adapostul regasirii de mult visate, am clipit.

de data asta, n-am mai simtit instrainare. de asta data, nu m-au mai intristat nici strazile betonate, nici terasele cu hausereala, nici siragul de Q7 si Cayenne strajuind buza plajei. nimic nu mai poate opri viata din cursul ei firesc in noua statiune-perla a litoralului romanesc, insa marea… marea ramane acolo, intocmai cum inima mea batrana avea nevoie de ea.

… sa fie o lacrima, un strop de apa topit de pe peretele paharului.

ar putea sa fie un bob de ploaie sau o aschie din Dunarea asediind orasul unde locuiesc acum batranii mei bunici.

dar ar putea sa fie si oglinda in care refuzi sa privesti, stand linistit la terasa in vreme ce altii – romani ca si tine, galateni ca si tine, muncesc chiar in fata ta pentru digul care te-ar putea salva.

“nu mi-i frica. da ‘ di ce sa ma tem? io stau la etaju’ sase…“

astazi, ma simt obosit ca in timpul unui drum nesfarsit prin desertul fierbinte.
astazi, tanjesc dupa ragazul copilariei si linistea adevarata a lui “va fi bine”.
astazi, mi-e sete de pace si foame de-un somn sanatos.

<astazi> e prezentul continuu al unei lumi in care strig <prezent!> cu tot mai putina convingere. as vrea sa pot sa nu ma mai vand.

as vrea sa putem cu totii face asta, dar… de undeva trebuie sa vina profit, nu-i asa?

“… insa pacea nu se face/ nu se face cu razboi/ ci cu oamenii… din noi…”

.. destinat acelora dintre voi care nu preferati statiunea VV in weekendul ce vine si v-ati dori un decor mai special sau… acelora dintre voi care sunteti studenti la Drept si ati fost alesi in International Summer Law School 2010:

Proiectul Tivodar are onoarea de a concerta pentru cei mai tari dintre tinerii viitori avocati ai tarii si profesorii lor sambata, 10 iulie 2010, la pensiunea Bendorf din Sighisoara.

ieri seara m-am incumetat a iesi din casa in ciuda norilor indeajuns de amenintatori si bine am facut: Febra Folk a lui Titush se dovedeste a fi molipsitoare si-am sfarsit prin a adasta pe terasa Ecran Club pana mult dupa miezul noptii. (re)intalnirea cu muzica lui Titush si a Iuliei Mitrea mi-a trezit gandul de a va face niscaiva marturisiri pe care le aman uneori, n-apuc sa le spun in alte cazuri – mai bine zis, am sa va povestesc despre oameni fara de care muzica mea n-ar fi fost asa cum e azi.

cel dintai in cadrul acestei  noi rubrici este chiar vinovatul pentru seara de joi la Ecran Club: Titush Constantin.

ca sa fiu sincer, nu-mi amintesc exact cand l-am vazut intaia oara pe Titush cu chitara in mana – un lucru e clar: felul in care stimabilul cetatean manuieste chitara este extraordinar. Titush este unul dintre cei mai versatili chitaristi pe care ii cunosc, unul dintre modelele mele: n-am vazut pe nimeni mai capabil sa se plieze pe sentimentul celui cu care canta, oricine ar fi acela. de la bossanova la hard rock, Titush e capabil sa te poarte prin intreaga istorie a muzicii intr-un singur solo de chitara si a fost mereu pentru mine un privilegiu sa pot sta alaturi de el pe scena pentru a canta impreuna cantecele mele.

alaturi de Iulia Mitrea in trupa “Noi”, Titush mi-a mai predat o lectie: nu conteaza cati oameni ai in echipa sau cat de complicata e orchestratia – important este sentimentul pe care il transmiti prin muzica. nu conteaza cat de multi oameni ai in public la un concert – important este sa reusesti sa-i faci pe toti cei prezenti sa te asculte, sa cante cu tine si sa nu te uite atunci cand au parasit locatia. nu conteaza cat de grea e lupta – important e sa crezi cu adevarat in ceea ce faci si visele se vor implini.

pentru toate astea, dar si pentru sufletul lui mare aleg sa spun astazi multumesc, Titush Constantin!

ziua de astazi nu exista.

astazi nu traiesc, nu respir, nu privesc – la fel ca si tine, cititorule, sunt total rupt de pulsul care-mi trece prin trup. asta e boala secolului 21 – ne traim vietile oriunde altundeva in afara zilei de astazi.

“acum 8 ani pe vremea asta, mancam inghetata pe strazile Clujului”. “maine ar trebui sa platesc banca, joi trebuie sa merg la medic iar duminica am concert. sa nu mai spun ca asa mi se taie cheful la gandul ca maine am job…”. si asta nu e tot.

stiu ca stii despre ce vorbesc – esti la fel de bolnav ca si mine, traind oriunde numai nu acum, cand secunda e vie si carnoasa, numai buna de muscat. sufletul are nevoie de hrana la fel ca si trupul dar tu te hranesti, ca si mine, din gustul fructelor nenascute inca in vreme ce “azi” se usuca, fara sa fi apucat sa bucure cu frumusetea lui pe nimeni. suntem cu totii bolnavi de timp si ne incapatanam sa refuzam tratamentul cu prezent.

nu stiu altii cum sunt, dar eu as vrea ca ziua de astazi sa existe.

dupa seara faina din Sighisoara alaturi de oameni frumosi, ne-a venit din nou chef de duca. ne-am spus ca n-ar fi tocmai rau sa mai vizitam, muzical, si alte orase – iata, deci, motivul pentru care va anuntam ca, daca sunteti din Ploiesti, ar fi cazul sa nu va faceti planuri duminica seara. ne vedem pe terasa Irish Pub pentru o portie sanatoasa, racoroasa si “verde” de Proiectul Tivodar. Spread the word!

desi creierul mi-e-n stare sa priceapa, inima nu-mi poate cuprinde, impacata, gandul de moarte.

e drept, cand am trecut granita aceea, mi-am simtit sufletul usor si calea dreapta.

era dupaamiaza Ajunului de Craciun, ma sufocam cu o jumatate de bomboana de pom care plecase pe traiectul respirator si pentru putina vreme am pasit dincolo. ma asteptau toate amintirile demult uitate, chipul fetei pe care o iubeam atunci si o mare de lumina si liniste. aici, pe pamant, au trecut cateva zeci de secunde – suficient pentru ca mama mea sa-mi aplice Heimlich-ul salvator, insa Acolo timpul s-a intins cat toate zilele mele si m-am regasit invatand sa vorbesc, invatand sa merg, invatand sa traiesc. voiam sa ma intorc, voiam asta cu tot dinadinsul.

cu adevarat extraordinar la darul Vietii este faptul ca sangele te poate purta catre cele mai inalte varfuri, dar si catre cele mai adanci prapastii – iar caderea, ca si urcusul, te ard pana la os. e greu sa nu simti ca traiesti, imi pare si mai greu sa simti ca nu mai vrei sa o faci. ni-s scurte vremurile si mintea-mi de-acum nu poate cuprinde un motiv pentru care ai vrea sa tai si mai adanc. accept renuntarile dar nu le inteleg, fiindca nu vreau sa pier.

despre toate astea vorbesc eu, un copil-barbat-batran care iubeste si este iubit. mai departe, ce-a fost in sufletul tau, Madalina, doar tu stii.

marea loveste nisipul, desenand rabdator si perseverent granita pe care o calcam cu totii, fara sa intelegem ce facem.

iarta-i, Mare, caci nu stiu ce fac: se lasa cuprinsi de imbratisarea ta si-si inchipuie ca ei isi ofera trupul, te parasesc cu sarea pe buze si uita ca tu le-ai daruit gustul. iarta-i, Mare, caci ei isi inchipuie ca te pot imblanzi. iarta-i pentru ca-ti sfasaie trupul cu vaslele si pentru ca nu-ti mai multumesc pentru darul pestelui, iarta-i pentru ca nu-ti aud vocea si nu-ti canta cantecul.

odinioara, valurile purtau corabii de-a lungul marilor – astazi, valurile parca trimit corabiile inapoi catre tarm.

noi, oamenii, incepem sa uitam lumina… si totusi in fiecare dimineata rasaritul incepe din mare.

intai de toate, se cuvine sa reamintesc: numele pomenite aici sunt alese in ordine aleatorie, insa prezenta lor in rubricuta nu-i sub nicio forma intamplatoare. multumirile sunt, de fiecare data, pe deplin necesare: fara acesti oameni, tot ce reprezint pe scena (si nu numai) ar fi foarte diferit.

astazi va voi vorbi despre… folk-jazz sub Luna Patrata si Alina Manole.

ne-am cunoscut la Festivalul de Muzica Tanara “Prometheus” din 2006 – era a doua editie iar eu participasem la preselectie fara vreun gand ca as putea fi ales. la vremea aceea, traiam foarte puternic prin blues iar influenta domnului Alexandru Andries era evidenta – norocul a facut ca aplecarea mea in aceasta directie sa-i placa domnului Nicu Alifantis si iata-ma la Sfantu Gheorghe!

Alina Manole revenea cu acea ocazie la chitara dupa o pauza de ceva anisori – nu mai stiu bine cati. m-am indragostit pe loc, iremediabil si adanc de “Niciodata inger” si “Duel cu greiere” – cantecele astea doua raman in continuare preferatele mele. lor li s-a adaugat “cel nou” – ar fi o imensa bucurie pentru mine daca undeva, candva, am putea canta aceste piese impreuna.

dincolo de unul sau altul dintre cantecele ei, Alina m-a socat atunci cu forta ei de a simti muzica si de a o reda. n-a fost concert al Alinei la care sa nu ma simt catapultat pur si simplu in cantecele ei, respirand odata cu ele.

dintre oamenii pe care i-am cunoscut in acea tabara, Alina este singura cu care am pastrat o legatura stransa si constanta, peste ani. muzica Alinei a evoluat, ridicandu-se hotarat catre inaltimea de la care mesajul ei devenea cu adevarat vizibil odata cu formarea “Square Moon Band“(Adrian Cristescu si Teddy Olaru, aparitii: Dan Nicolau, Dragos Serbanescu, Mysha Ungureanu). acum, cantecele Alinei Manole imi plac si mai mult, iar entuziasmul si ambitia cu care a luptat, depasind sistemul invechit pentru a deveni cunoscuta o transforma intr-un model de arta facuta cu respect fata de public, model pe care ma straduiesc eu insumi a-l aplica. Alina Manole mi-a stabilit si standarde in privinta calitatii unui produs de studio – “Luna Patrata” este, in opinia mea, unul dintre cele mai bune produse discografice romanesti.

intotdeauna acolo cu un sfat sau cu o critica bine tintita, Alina Manole mi-a sprijinit cresterea muzicala din ultimii ani si tot ei i se datoreaza si singurele inregistrari demo bune ale Proiectului Tivodar (captura penultimei editii a emisiunii <luna patrata> din sezonul 2010).

pentru acestea si pentru atatea altele, astazi spun: multumesc, Alina Manole!

ordinea lucrurilor ramane aceeasi: intai ne nastem, apoi ne traim vietile si apoi circul se termina.

cuminti, lectiile ne asteapta spre implinire fara sa-si faca iluzii ca le-am rata: gustam dezamagirea din vina prietenilor, durerea inimii ranite din vina iubirii neimpartasite, amarul despartirii de rude sau oameni dragi care ne parasesc in moarte. suntem aici, in egala masura profesori priceputi pentru masura pulsului altora: administram durere, recompensa sau indiferenta in doze generoase ori cumpatate, dupa cum ne lasa inima.

intre toate incercarile prin care ne e scris sa trecem, cea mai grea e cea in care luptam cu noi insine – aici nu sunt reguli, retete, raspunsuri. primejdia pandind in spatele ropotelor de aplauze la finalul unui cantec este aceea de a te multumi cu atat.

nu te multumi doar sa auzi – asculta.