viziunea vizuinei
Vineri, 1 Mai 2009
printre nori de sticla vad cerul verde intinzandu-si bratele deasupra mea. lumea se vede ciudat cand stai intins pe nisipul din stele si-ti ploua cu mirari peste cordul larg deschis.
la ce bun sa ma tem de goliciune ori de pulsul viu al orelor strabatandu-mi coaja? nu mi-e teama nici de cei care spun ca iarba e verde si cerul albastru. nu stiti nimic. iarba impleteste ata cu care mi-am legat cele patru zari ale vizuinei, rasturnand-o catre sine insasi. vantul poarta zmeul tot mai sus, pana acolo unde vezi desenul perfect conturat. cerul e alb – harta pe care am descifrat-o abia intr-o noapte de aprilie, cuprins de friguri, mirari si dragoste.
iar peste toate astea tu esti aici, picurand in mine fiecare din culorile pe care le aveam fara sa stiu. printre nori de sticla vad cerul verde intinzandu-si bratele deasupra mea. miroase a levantica uscata si a trupul tau gol, hranindu-se din mine.
No. 1 — Mai 2nd, 2009 at 4:59 am
Cerul are ce culori vrei tu, e al tau. Dar iarba ramane a celor ce au simtit ca doar ea este acolo cand totul pare sa se naruie. Intradevar, la ce bun sa te temi…?!
No. 2 — Mai 4th, 2009 at 5:39 pm
mirosul de levantica uscata imi aminteste de copilarie
am zambit citind scrierea asta, desi inca citesc teama printre randuri.