femeia care zambeste mereu

dragostea lui traia cand agonizant, cand linistit de albastrul ochilor ei. noptile infasurau in matase alba vise caste, patate ocazional de umbra de pacat a unui sarut de indata smuls din carnea visului, cu furie. o dragoste nu se murdareste.

diminetile erau tensionate. se arunca spre statie cu o jumatate de ora inainte, de teama ca o va pierde. de fiecare data, autobuzul ei sosea la aceeasi ora. un zambet – atat. cateodata nici macar asta – fata era cufundata in ganduri, privind pe fereastra. la cativa pasi, uneori neobservat, el construia in fiecare zi momentul intalnirii, atent la detalii si flamand sa-si implineasca inima.

intr-o zi, rabdarea i-a cedat. a coborat odata cu ea si i s-a asezat in cale. frica si emotiile i s-au transfomat in sudoare rece inundand tamplele in timp ce-si dezvaluia, calm, pasiunea. pielea de ceara si taisul din vocea lui a lovit, insa, altfel: pupilele s-au dilatat, mana s-a inclestat pe manerul posetei iar femeia a lovit, luand-o la sanatoasa.

durerea intepatoare din falca s-a potolit cu greu. “va fi bine”. a trecut o saptamana, apoi o luna si un an, dar autobuzul nu o mai aducea in statie pe fata frumoasa. zi de zi, tot mai mult, disparura culoarea din obraji, lumina din ochi, sufletul din piept. ciudata soarta – cand toate murisera, o vazu in oras de bratul unui barbat. inebuni pe loc, murmurand un sir de vorbe fara sens.

…………………………………………………

a doua zi se petrecu un fapt ciudat. privindu-se in oglinda, fata constata, plangand, ca trasaturile ii erau uratite de un zambet ce aparea si disparea, cu ritmicitatea secundarului de pe ceas. doctorii n-au putut face nimic, preotii au ridicat din umeri, neputinciosi iar vrajitoarea s-a cutremurat, soptind, tematoare, numele unui blestem. am intalnit-o zilele trecute – batrana si apasata de o tristete fara nume, ea este femeia care zambeste mereu.