pentru cine? pentru ce? – impresii ale unui participant la un festival folk

Cea mai buna arma a unui artist pe frontul ascuns in clepsidra este chiar el insusi. Cel mai eficient bisturiu e cuvantul nascut de trairea autentica si nu de necesitate, cel mai bun leac pentru amarul cuvantului este rostirea nascuta din propriul sange. mai mult sau mai putin cristalizat,  cantecul izvoraste din interior catre toti cei care asculta.

Festivalurile de folk raman si astazi, dupa 20 de ani de “libertate de expresie”, singurul cadru in care poezia si muzica se imbina acustic pentru a naste o emotie. “Folkul” e un arbore cu ramuri in aproape fiece colt de tara si daca ar fi sa judecam starea de sanatate a fiintei dupa numarul festivalurilor de gen, probabil am putea spune ca folkul traieste, mai viu decat oricand in ultimii ani.

Bine ascunsa sub poleiala consiliilor locale si a juriilor atente si impartiale, o buruiana roade, insa, insistent, la radacina vechiului copac: folkul insusi. De la adapostul sigur al mesei juriului se cauta talente: unde e noul Seicaru, noul Vintila? In ce indepartat oras se ascunde noul Alifantis, noua Tatiana Stepa? Da, intrebarile au fost puse participantilor la un festival de folk in 2009 chiar in forma in care tocmai le-ati citit.

Indiscutabil, garantia valorii in cazul unor nume consacrate de istoria cenaclului Flacara este perfect aplicabila si astazi, multi dintre ei se afla pe lista preferatilor mei. Modelul ar trebui, insa, sa se schimbe odata cu oamenii si vremurile pe care le traim, spre a reflecta emotiile ACESTEI generatii, nelinistile si lupta ACTUALULUI timp. Pentru cine cantam si scriem? Pentru a impresiona un juriu sau pentru ca avem, intr-adevar, ceva de transmis in sangele nostru?

Ni se reproseaza compozitiile triste, dar voi nu stiti ca suntem tristi pentru ca, an dupa an, generatii invata la scoala ca “Miorita” reflecta la perfectie spiritul autentic, sensibil dar non-combativ si fatalist al poporului roman. Ni se reproseaza ca nu mai scriem cantece protestatare, dar voi nu vreti sa vedeti ca acum 20 de ani oameni au murit in van, ca de 20 de ani revolta e strangulata de neincredere si de frica: “Daca deschizi gura, ai s-o patesti. Intotdeauna o patesti, asa ca mai bine ti-ai pazi spatele”.

Ceea ce odata era folk a devenit intre timp muzica tanara – un tot unitar si coerent de muzica si vers caruia nu-i mai poti aplica etichete de stil, caruia nu-i ma poti prezice evolutia. Nu poti prezice drumul unui parau de munte printre stanci. Imi pare dezarmant faptul ca astazi, dupa atata perfuzie de libertate, reflectoarele ii cauta in continuare pe cei care stau drept, stavilind curgerea. Ar trebui sa-i aplaudam pe cei care inchid ochii si canta, lasand prin inima lor paraul sa ajunga acolo unde ii este sortit, la varsare.