certitudine de ianuarie

fiindca vrei intr-adevar sa ma stii, am sa umplu platosa alba cu niste cuvinte din desaga pe care o am mereu la indemana, pentru cazul in care ar trebui sa vorbesc despre mine.

o lume intreaga moare si se naste in spatiul dintre caderea si ridicarea unei pleoape. aceeasi lume, aceleasi greseli, aceeasi istorie.

oamenii ma intreaba lucruri, vor sa stie cum ma simt si in ce directie se invarte pamantul. nu stiu de ce ma intreaba tocmai pe mine despre vointa pamantului – eu sunt doar o farama din el, la fel ca si ei. mi-e greu sa le raspund. ar trebui sa ma intrebe despre cer, acolo simt ca as sti ce sa spun.

o stiu, o cred: trupurile noastre impletesc tesatura pleoapei care cade, iar cerul e locul de unde ne privim in oglinda rotunda si sfaramicioasa a humei legate cu sange.