the simple things

povestea de astazi o precede in timp pe cea din 2006. va voi povesti despre cum era cat pe ce sa pun punct elucubratiilor mele muzicale si ce (sau cine) anume m-a oprit. va voi povesti despre o a doua sansa pe care am acceptat-o fara macar sa stiu ca am nevoie de ea.

muzica a trait mereu in mine. sa pot in fine sa fac ceva ce visam a fost minunat, a fost.. fara cuvinte. 2003 si 2004 au fost doi ani de acumulari brutale si adanci, ani in care incepusem sa ma gasesc, sa ma pun in cuvinte si pe note. intreprinderea era pe atunci stangace si indeajuns de copilareasca, insa am dobandit incet-incet curaj sa raman pe drumul meu si-asa s-a intamplat miracolul primei mele urcari pe scena Folk You. Era chiar anul 1 de festival.  Sfertul de ora petrecut pe scena din spatele hotelului Forum in fata unui public mult mai mic decat  cel din 2009, dar la fel de frumos a aprins in mine un zambet foarte greu de sters. la vremea aceea nu existau prea multe piese proprii, dar dupa august 2005 inspiratia a inceput sa lucreze…

…si asa s-au nascut cateva din piesele pe care uneori le cant si acum: “Acasa”, “Verde”, “N-ai sa vii”. apoi liniste – vreme de cateva luni bune, m-am simtit de parca mi s-ar fi sters din minte orice informatie muzicala. chitara imi statea in maini nefiresc, nu mai gaseam niciun cuvant de spus… intr-un cuvant: dezastru. ma simteam groaznic, intocmai ca si cum mi-ar fi fost rapita si pierduta o parte din mine. dupa cateva luni de stradanii in van, m-am spus ca poate ar fi cazul, totusi, sa renunt – atunci s-a petrecut miracolul.

o tanara si stimabia domnisoara cu care imi petreceam din vreme-n vreme momente agreabile conversational imi trimite o piesa imprimata de un grup numit Urma – piesa se numea “This Time” si a ajuns dupa primele 2 ascultari favorita mea de playlist. urmatoarele pe lista au venit “The Simple Things” si <megahitul> “Buy me with a Coffee”, apoi am cautat flamand albumul intreg. era uimitor cat de bine puteau suna patru romani intr-o inregistrare facuta la Cluj, cat de mult si de adanc puteau transmite.

asta a fost prima lectie data de Mani Gutau si compania: se prea poate sa ai lucruri faine de spus, insa cata vreme nu gasesti cea mai buna cale sa le arati celor din jur, ele vor ramane neauzite, neascultate. tot de la Mani am invatat, la fiecare concert si la fiecare poveste de dupa, cum nu-ti poti refuza instinctul primei rostiri – daca simti ca ai ceva de spus, nu te lasa oprit de nimic.

vreme de doi ani, am ratat doar cateva din concertele echipei care devenise pentru mine un model de profesionalism, forta creativa si interpretativa. imi placea la nebunie libertatea lor de expresie muzicala: niciun concert nu semana cu celalat, insa toate erau explozive, pline de sens si un neprevazut care te facea sa nu-ti doresti sa pleci.  le-am invatat piesele si chiar am facut parte din implinirea unui concert-tribut Urma, in noiembrie 2006.

gasca <fanilor> Urma se coagulase sub umbrela unui forum extrem de activ, din activitatile caruia am facut parte. gasisem un oarecare soi de familie, iar prietenii mei de acolo m-au ajutat fara sa stie, la fel cum insusi Mani si Dan au facut-o: cantand piesele Urma, am simtit din nou lumina. Au “urmat”, firesc, piese originale (“Ceasca de cafea“, pe versurile lui Transp sau “In high places” plus mai multe alte cantece neterminate nici pana azi, pe versurile dragei noastre Antitrust) si in toamna lui 2006, m-am simtit din nou, <oficial>, pe calea cea buna.

cel mai bun dintre produsele lor muzicale, “Trend Off“, a capatat viata cu pretul frangerii temporare a Urmei. am auzit povestile ambelor parti, am judecat cu inima, furios asemeni copilului care-si vrea parintii divortati inapoi impreuna, am asteptat cu sufletul la gura aparitia discului. stimabili cetateni, discul e genial! nu gasesc ceva din Romania care sa se poata compara ca impact, fie ca vorbim de muzica sau de pachetul comercial – poate doar “Mugur de fluier” al Phoenicsilor sa fi reusit pentru mine ceea ce Urma au facut cu ultimul lor album pana azi: mi-au schimbat complet perspectiva muzicala.

intre timp, Urma s-a remodelat iar Dan “Byron” Radu si-a construit un drum propriu, ferm si sigur, alaturi de trupa “Byron” . merg cu inima deschisa si plina la concertele ambelor echipe, de fiecare data primesc o noua lectie despre cum se face treaba fain. cu toate astea, voi spune ca n-am mai simtit niciodata bucuria cristalizata in cea mai pura dintre starile ei – acea bucurie pe care am simtit-o ascultand Urma intr-un concert la Viking.

pentru felul in care mi-au schimbat imaginea despre muzica si ideea unui concert live, pentru faptul ca nu pot lasa o zi sa treaca fara sa cant macar una din piesele lor, pentru ca insusi faptul ca inca mai cant li se datoreaza – pentru toate astea si inca alte o mie de “simple things” nerostite, spun astazi: multumesc, Urma!