uneori, ma simt ca si cum intregul sistem automat al mersului inainte s-a decuplat iar fiece pas inseamna un efort voluntar, constient si dureros. cel mai adesea, de vina sunt pietrele. obisnuiam sa ma infurii, insa calea m-a invatat ca pietrele nu-mi vor raul. prietenii mei cei buni nu ma dezamagesc, nici departamentul resurse umane de la job n-o face. viata e frumoasa iar daca, din vreme-n vreme talpa mi-e sagetata de durere, e fiindca eu insumi am ales unde pasesc.

daca vrei cu tot din adinsul sa stii cum sunt, afla ca traiesc intreg, muncind, visand, scriind, cantand, urmandu-mi calea.

la inceput, povesteam despre tine pios, cu mirare. fiecare privire descoperea ochiului ceva nou, iar gustul acela special al stiintei ca sunt cel dintai care te cunoaste imi sfredelea simturile pana in adancul inimii. ma bucuram ca sunt singurul si imi doream sa ramana intocmai astfel.

mai apoi, am inceput sa vorbesc oamenilor despre tine cu pieptul plin de mandrie arzanda: esti doar a mea, numai eu te cunosc si te gust. unii ma invidiau, altii imi zambeau ingaduitor… si eu istoriseam aventuri de tot soiul, bucuros ca pot sa ma laud cu ceva ce e doar al meu.

m-ai pedepsit inchizandu-te, intocmai cum se inchid, seara, petalele florilor inca arzand dupa soare. erai acolo, te cunosteam, dar pierdusem lumina. am ratacit pe cararile tale flamand sa ma minunez iarasi, insa la fiecare pas adaugam in camara inimii inca o picatura din aceeasi neputinta. am tacut, secole la rand am tacut. ma temeam ca te pierdusem din inima si m-am ascuns intre ganduri.

nu tu esti a mea, ci eu sunt al tau. nu eu te stapanesc, cu dreptul primului explorator ci tu imi esti stapana, caci tu mi te-ai deschis mie intai din proprie vointa. nu pot sa tac despre tine -  trebuie sa te asez atent in  cuvinte, pentru ca trupul tau e trupul meu, la fel cum inima ta capata trup de carne si-mi bate-n piept. a fost de-ajuns o secunda sa simt toate astea… si-atunci m-au napadit toate gandurile, toate amintirile, toate gusturile.

te port cu mine astazi, la fel ca-n ziua dintai.

tu esti insula mea iar eu sunt pamantul din care te-ai nascut si pamantul in care te vei intoarce.

da, stiu, era comunism iar acum e libertate.

pe undeva, insa, s-a petrecut ceva necurat. incep sa uit cum era, oameni buni. incep sa uit ce gust are bucuria unui dar primit cu inima deschisa, incep sa uit cum arata ochii mei zambind si simt cum in curand n-am sa mai stiu nici ce-nseamna un somn linistit de dupaamiaza. din cand in cand, in muzica, imi mai amintesc cum era la joaca – atunci, in copilarie, gandeam ca toate se pot face si lumea va fi, intr-adevar, mai buna in anul 2000.

acum, ne-au crescut ziduri pe orizont si Craciunul s-a disipat in 12 zile mai mici, cocosate, in care ne rugam sa intre in cont un salariu. intre timp am aflat ca totul e posibil, dar numai daca iti iei Creditul pentru Orice. la capatul unei nopti in care-ai dormit doar 3 ore, visul e un lux la care renunti usor pentru un bob de odihna.

ai libertate dar nu esti liber.

candva, trebuie ca am fost cu totii copii. din asta, in anul 2000 n-a mai ramas nimic: ne suntem straini, poftind la bancnote din plastic si nu la prajituri cu ciocolata.

oare cum vom fi noi parinti?

cuminti, lectiile ne asteapta spre implinire fara sa-si faca iluzii ca le-am rata: gustam dezamagirea din vina prietenilor, durerea inimii ranite din vina iubirii neimpartasite, amarul despartirii de rude sau oameni dragi care ne parasesc in moarte. suntem aici, in egala masura profesori priceputi pentru masura pulsului altora: administram durere, recompensa sau indiferenta in doze generoase ori cumpatate, dupa cum ne lasa inima.

intre toate incercarile prin care ne e scris sa trecem, cea mai grea e cea in care luptam cu noi insine – aici nu sunt reguli, retete, raspunsuri. primejdia pandind in spatele ropotelor de aplauze la finalul unui cantec este aceea de a te multumi cu atat.

nu te multumi doar sa auzi – asculta.

iarta-i, Mare, caci nu stiu ce fac: se lasa cuprinsi de imbratisarea ta si-si inchipuie ca ei isi ofera trupul, te parasesc cu sarea pe buze si uita ca tu le-ai daruit gustul. iarta-i, Mare, caci ei isi inchipuie ca te pot imblanzi. iarta-i pentru ca-ti sfasaie trupul cu vaslele si pentru ca nu-ti mai multumesc pentru darul pestelui, iarta-i pentru ca nu-ti aud vocea si nu-ti canta cantecul.

odinioara, valurile purtau corabii de-a lungul marilor – astazi, valurile parca trimit corabiile inapoi catre tarm.

noi, oamenii, incepem sa uitam lumina… si totusi in fiecare dimineata rasaritul incepe din mare.

e drept, cand am trecut granita aceea, mi-am simtit sufletul usor si calea dreapta.

era dupaamiaza Ajunului de Craciun, ma sufocam cu o jumatate de bomboana de pom care plecase pe traiectul respirator si pentru putina vreme am pasit dincolo. ma asteptau toate amintirile demult uitate, chipul fetei pe care o iubeam atunci si o mare de lumina si liniste. aici, pe pamant, au trecut cateva zeci de secunde – suficient pentru ca mama mea sa-mi aplice Heimlich-ul salvator, insa Acolo timpul s-a intins cat toate zilele mele si m-am regasit invatand sa vorbesc, invatand sa merg, invatand sa traiesc. voiam sa ma intorc, voiam asta cu tot dinadinsul.

cu adevarat extraordinar la darul Vietii este faptul ca sangele te poate purta catre cele mai inalte varfuri, dar si catre cele mai adanci prapastii – iar caderea, ca si urcusul, te ard pana la os. e greu sa nu simti ca traiesti, imi pare si mai greu sa simti ca nu mai vrei sa o faci. ni-s scurte vremurile si mintea-mi de-acum nu poate cuprinde un motiv pentru care ai vrea sa tai si mai adanc. accept renuntarile dar nu le inteleg, fiindca nu vreau sa pier.

despre toate astea vorbesc eu, un copil-barbat-batran care iubeste si este iubit. mai departe, ce-a fost in sufletul tau, Madalina, doar tu stii.

astazi nu traiesc, nu respir, nu privesc – la fel ca si tine, cititorule, sunt total rupt de pulsul care-mi trece prin trup. asta e boala secolului 21 – ne traim vietile oriunde altundeva in afara zilei de astazi.

“acum 8 ani pe vremea asta, mancam inghetata pe strazile Clujului”. “maine ar trebui sa platesc banca, joi trebuie sa merg la medic iar duminica am concert. sa nu mai spun ca asa mi se taie cheful la gandul ca maine am job…”. si asta nu e tot.

stiu ca stii despre ce vorbesc – esti la fel de bolnav ca si mine, traind oriunde numai nu acum, cand secunda e vie si carnoasa, numai buna de muscat. sufletul are nevoie de hrana la fel ca si trupul dar tu te hranesti, ca si mine, din gustul fructelor nenascute inca in vreme ce “azi” se usuca, fara sa fi apucat sa bucure cu frumusetea lui pe nimeni. suntem cu totii bolnavi de timp si ne incapatanam sa refuzam tratamentul cu prezent.

nu stiu altii cum sunt, dar eu as vrea ca ziua de astazi sa existe.

<astazi> e prezentul continuu al unei lumi in care strig <prezent!> cu tot mai putina convingere. as vrea sa pot sa nu ma mai vand.

as vrea sa putem cu totii face asta, dar… de undeva trebuie sa vina profit, nu-i asa?

“… insa pacea nu se face/ nu se face cu razboi/ ci cu oamenii… din noi…”

…………..

am intrat impreuna in labirintul de oglinzi al balciului. la inceput a fost distractiv – unele imagini te aratau slaba cat paiul, altele te framantau intr-o forma rotunda si imensa. copilul din tine zambea.
dupa aceea, pasii ne-au purtat mai adanc. lumina s-a ascuns din ce in ce mai mult in spatele zidurilor si atunci s-a intamplat: te-ai privit, speriata, dar imaginea ta zambea larg, crud, sincer. in oglinda de alaturi, o alta <tu> plangea cu sughituri iar in cea de-a treia, ochii tai erau goi si reci. ai ramas locului, tremurand – dominoul de sticla isi incepuse prabusirea, spiraland spre inima cu un urlet ascutit. te pierdeai.
atunci m-am asezat in fata ta si ti-am prins capul intre maini, intorcandu-ti ochii spre mine. priveste aici, priveste in mine. priveste-te asa cum esti, caci esti in multe feluri si toate sunt neasemuit de frumoase. intr-o vreme a imaginilor sparte, a zilelor fara lumina,  ce-ti sunt eu daca nu oglinda cea mai curata?

nu ma simt o bucata din tine, batrane – nu ma simt decat lemnul din Cruce.

cred ca doar un cutremur ne-ar mai putea apropia – un cutremur pe jumatate inghetat si pe jumatate fierbinte, zguduind inima de beton a pamantului si intorcand inapoi la puls regulat sangele meu plin cu cheaguri de speranta, dragoste, credinta.