da, stiu, era comunism iar acum e libertate.

pe undeva, insa, s-a petrecut ceva necurat. incep sa uit cum era, oameni buni. incep sa uit ce gust are bucuria unui dar primit cu inima deschisa, incep sa uit cum arata ochii mei zambind si simt cum in curand n-am sa mai stiu nici ce-nseamna un somn linistit de dupaamiaza. din cand in cand, in muzica, imi mai amintesc cum era la joaca – atunci, in copilarie, gandeam ca toate se pot face si lumea va fi, intr-adevar, mai buna in anul 2000.

acum, ne-au crescut ziduri pe orizont si Craciunul s-a disipat in 12 zile mai mici, cocosate, in care ne rugam sa intre in cont un salariu. intre timp am aflat ca totul e posibil, dar numai daca iti iei Creditul pentru Orice. la capatul unei nopti in care-ai dormit doar 3 ore, visul e un lux la care renunti usor pentru un bob de odihna.

ai libertate dar nu esti liber.

candva, trebuie ca am fost cu totii copii. din asta, in anul 2000 n-a mai ramas nimic: ne suntem straini, poftind la bancnote din plastic si nu la prajituri cu ciocolata.

oare cum vom fi noi parinti?

intre zidurile acestei cetati numite Furtuna, ma simt acasa.

cuminti, lectiile ne asteapta spre implinire fara sa-si faca iluzii ca le-am rata: gustam dezamagirea din vina prietenilor, durerea inimii ranite din vina iubirii neimpartasite, amarul despartirii de rude sau oameni dragi care ne parasesc in moarte. suntem aici, in egala masura profesori priceputi pentru masura pulsului altora: administram durere, recompensa sau indiferenta in doze generoase ori cumpatate, dupa cum ne lasa inima.

intre toate incercarile prin care ne e scris sa trecem, cea mai grea e cea in care luptam cu noi insine – aici nu sunt reguli, retete, raspunsuri. primejdia pandind in spatele ropotelor de aplauze la finalul unui cantec este aceea de a te multumi cu atat.

nu te multumi doar sa auzi – asculta.

iarta-i, Mare, caci nu stiu ce fac: se lasa cuprinsi de imbratisarea ta si-si inchipuie ca ei isi ofera trupul, te parasesc cu sarea pe buze si uita ca tu le-ai daruit gustul. iarta-i, Mare, caci ei isi inchipuie ca te pot imblanzi. iarta-i pentru ca-ti sfasaie trupul cu vaslele si pentru ca nu-ti mai multumesc pentru darul pestelui, iarta-i pentru ca nu-ti aud vocea si nu-ti canta cantecul.

odinioara, valurile purtau corabii de-a lungul marilor – astazi, valurile parca trimit corabiile inapoi catre tarm.

noi, oamenii, incepem sa uitam lumina… si totusi in fiecare dimineata rasaritul incepe din mare.

e drept, cand am trecut granita aceea, mi-am simtit sufletul usor si calea dreapta.

era dupaamiaza Ajunului de Craciun, ma sufocam cu o jumatate de bomboana de pom care plecase pe traiectul respirator si pentru putina vreme am pasit dincolo. ma asteptau toate amintirile demult uitate, chipul fetei pe care o iubeam atunci si o mare de lumina si liniste. aici, pe pamant, au trecut cateva zeci de secunde – suficient pentru ca mama mea sa-mi aplice Heimlich-ul salvator, insa Acolo timpul s-a intins cat toate zilele mele si m-am regasit invatand sa vorbesc, invatand sa merg, invatand sa traiesc. voiam sa ma intorc, voiam asta cu tot dinadinsul.

cu adevarat extraordinar la darul Vietii este faptul ca sangele te poate purta catre cele mai inalte varfuri, dar si catre cele mai adanci prapastii – iar caderea, ca si urcusul, te ard pana la os. e greu sa nu simti ca traiesti, imi pare si mai greu sa simti ca nu mai vrei sa o faci. ni-s scurte vremurile si mintea-mi de-acum nu poate cuprinde un motiv pentru care ai vrea sa tai si mai adanc. accept renuntarile dar nu le inteleg, fiindca nu vreau sa pier.

despre toate astea vorbesc eu, un copil-barbat-batran care iubeste si este iubit. mai departe, ce-a fost in sufletul tau, Madalina, doar tu stii.

<astazi> e prezentul continuu al unei lumi in care strig <prezent!> cu tot mai putina convingere. as vrea sa pot sa nu ma mai vand.

as vrea sa putem cu totii face asta, dar… de undeva trebuie sa vina profit, nu-i asa?

“… insa pacea nu se face/ nu se face cu razboi/ ci cu oamenii… din noi…”

ar putea sa fie un bob de ploaie sau o aschie din Dunarea asediind orasul unde locuiesc acum batranii mei bunici.

dar ar putea sa fie si oglinda in care refuzi sa privesti, stand linistit la terasa in vreme ce altii – romani ca si tine, galateni ca si tine, muncesc chiar in fata ta pentru digul care te-ar putea salva.

“nu mi-i frica. da ‘ di ce sa ma tem? io stau la etaju’ sase…“

m-am gasit scaldandu-ma in albastru. a urmat lumina si cerurile s-au prabusit in mare. cu ochii mari, dadeam roata cu pofta sa-nghit fiecare colt de albastru, fiecare val, fiecare nor aducator de umbra vremelnica. traiam. linistit, la adapostul propriei fericiri, atunci am clipit.

deschizand ochii, am vazut un cer intunecat unit cu marea calma. ici-colo, ace cu gamalie strapungand intunericul trasau drum barcilor ratacite, chemandu-le inapoi spre tarm. simteam sub talpi nisipul rece si vantul taindu-si drum prin haine pana la piele, dar nu m-as fi dat dus. intr-un sfarsit, simteam marea – marea aceea pierduta acum un an. traiam. linistit, la adapostul regasirii de mult visate, am clipit.

de data asta, n-am mai simtit instrainare. de asta data, nu m-au mai intristat nici strazile betonate, nici terasele cu hausereala, nici siragul de Q7 si Cayenne strajuind buza plajei. nimic nu mai poate opri viata din cursul ei firesc in noua statiune-perla a litoralului romanesc, insa marea… marea ramane acolo, intocmai cum inima mea batrana avea nevoie de ea.

nenumarate sunt clipele in care mi-am spus: nu-i asa mare graba, pot pune si maine mana pe telefon. parca n-as citi carte asta acum. stiu ca asa gandesti si tu. mai astept , trebuie sa ma gaseasca el. parca n-as iesi din casa – uite cum toarna!

sa-ti spun drept, privind inapoi, vad multe locuri goale acolo unde ar trebui sa fie altceva. imi lipsesc ore cu femeia pe care o iubesc, imi lipsesc cuvinte schimbate cu mama, imi lipsesc cantece nescrise, carti necitite, prieteni alaturi. ati fost multi aseara si va multumim ca ati venit sa ne ascultati… dar poate ai fi venit si tu sau tu sau tu, daca as fi gasit timpul sa va chem. am fi fost impreuna, intre prieteni. ar fi fost bine.

ne raman zile putine cand ne-apucam sa le numaram, mult prea putine. am putea sa ni le cheltuim traindu-le pana la capat.