cuminti, lectiile ne asteapta spre implinire fara sa-si faca iluzii ca le-am rata: gustam dezamagirea din vina prietenilor, durerea inimii ranite din vina iubirii neimpartasite, amarul despartirii de rude sau oameni dragi care ne parasesc in moarte. suntem aici, in egala masura profesori priceputi pentru masura pulsului altora: administram durere, recompensa sau indiferenta in doze generoase ori cumpatate, dupa cum ne lasa inima.

intre toate incercarile prin care ne e scris sa trecem, cea mai grea e cea in care luptam cu noi insine – aici nu sunt reguli, retete, raspunsuri. primejdia pandind in spatele ropotelor de aplauze la finalul unui cantec este aceea de a te multumi cu atat.

nu te multumi doar sa auzi – asculta.

ar putea sa fie un bob de ploaie sau o aschie din Dunarea asediind orasul unde locuiesc acum batranii mei bunici.

dar ar putea sa fie si oglinda in care refuzi sa privesti, stand linistit la terasa in vreme ce altii – romani ca si tine, galateni ca si tine, muncesc chiar in fata ta pentru digul care te-ar putea salva.

“nu mi-i frica. da ‘ di ce sa ma tem? io stau la etaju’ sase…“

asteptam, culcat in iarba. cand stelele s-au aprins, calcam granita dintre somn si veghe – atunci mi-a parut intaia oara ca te gasesc, intinsa alaturi de mine. a fost de-ajuns sa deschid ochii ca sa te pierd.ma temeam pe jumatate, cam intocmai la fel de mult pe cat de prada somnului eram cand te imbratisasem.

ma temeam pe jumatate, caci stiam c-ai sa vii. nu, n-are sa fie ca-n cantec, doar ca se va intampla sa te sarut eu pe spate mai mult.

era atunci, in Ziua Nationala a inimii mele cand s-a-ntamplat. de atunci, fiecare noapte lumineaza altfel si mi-e greu sa ma vad altfel decat in iarba, langa tine.

la multi ani.

din vreme-n vreme, insa, nu cade tocmai rau sa iau joaca in serios. aseara s-a intamplat tocmai asta: evenimentul de lansare a televizorului 3D LG desfasurat in clubul  “Lost Society” s-a lasat cu un concurs Rockband, in urma caruia am plecat acasa cu diploma si premiul locului 2.

echipa romana de marketing a business-ului asiatic face o treaba buna sprijinind produse pe care le-am testat si care mi-au placut. nu-i obiceiul meu sa laud in public sau in scris afaceri construite tintit catre buzunarele noastre, insa trebuie sa recunosc faptul ca, joi seara, LG a oferit o lectie sanatoasa despre cum se face promovarea ca la carte, lectie pe care mi-as dori-o invatata si pusa in practica de cat mai multi afaceristi mioritici.

dupa gala, ne-am indreptat spre un distins local de intamplari muzicale numit Iron City unde Proiectul Tivodar a cantat putin dar bine. m-am simtit ok pe scena unde cantam odata in mod regulat, m-am simtit acasa in propriile cantece si la capatul serii am zambit.

din pacate, acele momente au incaput in aceasta dimineata pe mainile unui distins cetatean, care si-a insusit aparatul meu foto Canon in aglomeratia din tramvaiul 41. e greu sa-mi explic cum a reusit, intrucat strangeam borseta cu aparatul foarte atent, in dreptul pieptului.

presupun ca distinsul cetatean nu face surf pe net, iar daca face, presupun ca nu dovedeste vreun interes prea mare pentru muzica mea. totusi, daca se intampla sa va cada in maini un Canon SX 100 cu un card de 8 giga pe care sunt niste filmari de la festivalul Om Bun (pe care nu apucasem sa le descarc, by the way), dati-mi, va rog, un semn.

pentru prietenul meu pasionat de aparatele foto ale altora… “oameni de lut”.

albastrul e viu, valurile se joaca in parul tau iar zilele se scurg, murind si devenind, totodata, din ce in ce mai vii.

cu naivitatea copilului, curajul adolescentului si rabdarea barbatului, construiesc un castel de nisip ce stiu ca nu se va surpa niciodata.

vremurile curg, ascunse sub patura incolora a firului de lacrimi pornit dinspre munte catre coapsa ta ce patrunde apa.

aerul rece miroase a verde. inima isi primeste, vesela, lectia de dezimblanzire.

sunt o bucata de carne nascuta dintr-o alta bucata de carne, un suflet rupt din alte suflete care s-au iubit candva. sunt o flacara, sunt vant, sunt padure, sunt munte si prapastie, sunt floare si zid, sunt lacrima si zambet, sunt marea sarata lina sau prada furtunii.

cu ochii am vazut, cu mainile am atins, cu inima am simtit. n-am uitat niciodata sa fiu viu si nici n-as putea sa o fac. am limitele oricarui om, libertati de care profit si alegeri pe care nu le fac stiind exact de ce. mi-e frica de multe, dar nu mi-e frica sa o spun clar si calm, cald si ferm: sunt aici, sunt parte din tine, sunt tu asa cum nu te-ai descoperit niciodata.

pana acum.

la ce bun sa ma tem de goliciune ori de pulsul viu al orelor strabatandu-mi coaja? nu mi-e teama nici de cei care spun ca iarba e verde si cerul albastru. nu stiti nimic. iarba impleteste ata cu care mi-am legat cele patru zari ale vizuinei, rasturnand-o catre sine insasi. vantul poarta zmeul tot mai sus, pana acolo unde vezi desenul perfect conturat. cerul e alb – harta pe care am descifrat-o abia intr-o noapte de aprilie, cuprins de friguri, mirari si dragoste.

iar peste toate astea tu esti aici, picurand in mine fiecare din culorile pe care le aveam fara sa stiu. printre nori de sticla vad cerul verde intinzandu-si bratele deasupra mea. miroase a levantica uscata si a trupul tau gol, hranindu-se din mine.

te vad monocrom, cu lumina alba asezata tandru deasupra unghiului drept alcatuit de bratul tau, acoperindu-ti ochii.

te ating: pulsul e un cal salbatic, aruncandu-si gatlejul inainte spre a forta linia de sosire, iar secundarul inca masoara.

nu mi-e teama de grayscale. te voi imbratisa cu atingerea vantului de seara la margine de mare. ma voi imprastia in fiece fir de nisip pe care-l calci. ma vei gasi in scoica pe care o ascunzi in san, ma vei imbratisa strans, aruncandu-te in valuri. iti voi fi dimineata iar tu imi vei fi inserare, pentru ca toate culorile sunt in rasarit si apus, pentru ca doar marea si soarele fac dragoste mai frumos decat noi doi. apa sarata vindeca ranile.