uneori, ma simt ca si cum intregul sistem automat al mersului inainte s-a decuplat iar fiece pas inseamna un efort voluntar, constient si dureros. cel mai adesea, de vina sunt pietrele. obisnuiam sa ma infurii, insa calea m-a invatat ca pietrele nu-mi vor raul. prietenii mei cei buni nu ma dezamagesc, nici departamentul resurse umane de la job n-o face. viata e frumoasa iar daca, din vreme-n vreme talpa mi-e sagetata de durere, e fiindca eu insumi am ales unde pasesc.

daca vrei cu tot din adinsul sa stii cum sunt, afla ca traiesc intreg, muncind, visand, scriind, cantand, urmandu-mi calea.

la inceput, povesteam despre tine pios, cu mirare. fiecare privire descoperea ochiului ceva nou, iar gustul acela special al stiintei ca sunt cel dintai care te cunoaste imi sfredelea simturile pana in adancul inimii. ma bucuram ca sunt singurul si imi doream sa ramana intocmai astfel.

mai apoi, am inceput sa vorbesc oamenilor despre tine cu pieptul plin de mandrie arzanda: esti doar a mea, numai eu te cunosc si te gust. unii ma invidiau, altii imi zambeau ingaduitor… si eu istoriseam aventuri de tot soiul, bucuros ca pot sa ma laud cu ceva ce e doar al meu.

m-ai pedepsit inchizandu-te, intocmai cum se inchid, seara, petalele florilor inca arzand dupa soare. erai acolo, te cunosteam, dar pierdusem lumina. am ratacit pe cararile tale flamand sa ma minunez iarasi, insa la fiecare pas adaugam in camara inimii inca o picatura din aceeasi neputinta. am tacut, secole la rand am tacut. ma temeam ca te pierdusem din inima si m-am ascuns intre ganduri.

nu tu esti a mea, ci eu sunt al tau. nu eu te stapanesc, cu dreptul primului explorator ci tu imi esti stapana, caci tu mi te-ai deschis mie intai din proprie vointa. nu pot sa tac despre tine -  trebuie sa te asez atent in  cuvinte, pentru ca trupul tau e trupul meu, la fel cum inima ta capata trup de carne si-mi bate-n piept. a fost de-ajuns o secunda sa simt toate astea… si-atunci m-au napadit toate gandurile, toate amintirile, toate gusturile.

te port cu mine astazi, la fel ca-n ziua dintai.

tu esti insula mea iar eu sunt pamantul din care te-ai nascut si pamantul in care te vei intoarce.

suntem vii si tineri, e timpul nostru sa simtim. s-ar cuveni sa luptam pentru adevarata libertate, cea pe care o visau acum 20 de ani tineri frumosi, spalandu-se in ploaia de gloante de la Universitate.
avem lumina in ochi si sange in inima. avem vreme sa simtim, e vremea noastra. e si vremea ta, sa nu mai taci.

sa nu mai taci…

eu cred ca tara noastra este scutul care ne apara si zidul in spatele caruia sa gasim alinare.

eu cred ca tara asta nu e tara mea, pentru ca in tara asta invat ca e bine sa fii fara inima, fara minte, oportunist si cu gandul doar la propriul buzunar. tara asta n-are cum sa fie a mea, pentru ca in tara asta tiganii cu jeep sunt stapanii asfaltului, primariei si politiei. in tara asta, munti de gunoaie se aduna in spatele blocurilor si aerul pe care-l respiram e de fapt gaz de esapament diluat. in tara asta, doar cei mici sunt supusi legilor, doar cei saracia platesc amenzi, impozite si taxe.

de ce sa vrea fiul meu sa devina profesor sau medic intr-un sistem fara resurse ori vointa cand il asteapta numai lucruri bune din postura de sofer de TIR? cand tot ce vezi in jurul tau e un exemplu de dezordine, rarele franturi de normalitate par a fi proprii doar imaginatiei.

tara asta n-are cum sa fie tara mea, pentru ca de aici sunt incurajat sa vreau sa plec.

aveam nevoie de o franghie din care sa-mi ridic scara spre luna noua. uitandu-ma-n jur, nimic n-a parut mai firesc decat sa prind un pumn de raze de soare si sa m-apuc, vitejeste, a impleti.

n-apucasem sa duc la sfarsit sprijinul primilor cativa ani ca mi-au si mijit in palma taieturi fine si usturatoare. nu le-am dat atentie, continuand sa pun pe jar zile si nopti, pana cand am simtit durere adanc in inima mea. bratele-mi toate erau schingiuite, bratele-mi toate erau lumina.

atunci, vazandu-mi legata fiinta in carne, am plans de durere si-am ras de durere – durerea ca sunt, durerea ca simt, durerea de viu ce se teme de sine. la sfarsitul zilelor, scara va fi gata. ea nu ma va urca, insa, spre luna din cer ci ma va cobori spre adancul din mine, acolo de unde izvorasc toate caderile.

toate lipsesc si toate-s aievea,
toate sunt rupte si toate intregi.
toate-s aproape sa fie departe.

ramai. sa fie lumina
fara furtuni stingand din taciuni,
fara cutit care sa ne imparta.
fara de frangere,
fara de plangere,

ziua ce vine-i cu ceruri senine.

si tu imbatranesti. priveste-te putin mai atent: asa-i ca ti se dizolva toate visele, toate visurile in acidul agresiv etichetat drept “cotidian”? rar ai curajul sa vorbesti despre asta -  in general accepti compromisul tacerii. in fond, putine s-ar putea schimba, nu-i asa? te lasi invins.

nu, tie nu-ti pare: desigur ca te lupti, desigur ca incerci, desigur ca amaraciunea esecurilor intr-o lume a nedreptatii e adanca. unde-o fi rostul pentru toate astea, cand e atat de usor sa te lasi amagit?

imbatranim cu totii mai iute decat trupurile noastre si copiii pe care-i nastem sunt si ei gata batrani. in zatul cafelei baute pe nerasuflate se vede un viitor pe care nu ti-l doresti. n-am toate raspunsurile, dar stiu ce aud: tacere asurzitoare intrerupta din cand in cand de zgomotul argintilor cazuti pe masa.

refuza macar acum. lupta.

in fiecare zi fac alt antrenament si nu pot decat sa sper ca ancora o sa tina inca o data. astazi, jonglez cu zilele saptamanii trecute. maine, mi-am pus in gand sa fac acrobatii cu memoria si sa readuc in mine copilul adormit. poimaine, poate, am sa ma joc cu clepsidrele prezentului si zilei ce va sa vie.

intr-una din zilele astea va trebui sa ma hotarasc, insa, la o pauza pe unul dintre maluri.

in mijlocul fructului, adanc ascunse in samburii maronii, mustesc radacini inca nenascute. e un razboi al poftelor: tu ai chef sa-ti deschizi buzele peste rosul aprins al carnii dulcege iar, de cealalta parte, carnea fructului tremura, dorindu-si sa nasca o viata.

ma amuza sa te privesc. m-as pravali asupra ta si te-as musca flamand, insa acum e mai placut sa raman departe. trupul tau miroase a verde viu si daca ai vrea, ai putea fi o sfera. m-as face bucuros sambure pentru tine.

pamantul e viu – la fel si trupul si inima mea. izbucnind spre cer, mugurii crengilor aleg in fiecare primavara alt drum – punctul terminus al calatoriei ramane acelasi. nicio bataie a inimii nu e la fel, insa fiecare din ele ma tine in viata – cam la fel e si cu zilele noastre. nu sunt acelasi, dar impartim acelasi cer, acelasi pamant, acelasi zbor.

sa nu obosesti, sa nu-ti fie teama. eu sunt aici.