la inceput, povesteam despre tine pios, cu mirare. fiecare privire descoperea ochiului ceva nou, iar gustul acela special al stiintei ca sunt cel dintai care te cunoaste imi sfredelea simturile pana in adancul inimii. ma bucuram ca sunt singurul si imi doream sa ramana intocmai astfel.

mai apoi, am inceput sa vorbesc oamenilor despre tine cu pieptul plin de mandrie arzanda: esti doar a mea, numai eu te cunosc si te gust. unii ma invidiau, altii imi zambeau ingaduitor… si eu istoriseam aventuri de tot soiul, bucuros ca pot sa ma laud cu ceva ce e doar al meu.

m-ai pedepsit inchizandu-te, intocmai cum se inchid, seara, petalele florilor inca arzand dupa soare. erai acolo, te cunosteam, dar pierdusem lumina. am ratacit pe cararile tale flamand sa ma minunez iarasi, insa la fiecare pas adaugam in camara inimii inca o picatura din aceeasi neputinta. am tacut, secole la rand am tacut. ma temeam ca te pierdusem din inima si m-am ascuns intre ganduri.

nu tu esti a mea, ci eu sunt al tau. nu eu te stapanesc, cu dreptul primului explorator ci tu imi esti stapana, caci tu mi te-ai deschis mie intai din proprie vointa. nu pot sa tac despre tine -  trebuie sa te asez atent in  cuvinte, pentru ca trupul tau e trupul meu, la fel cum inima ta capata trup de carne si-mi bate-n piept. a fost de-ajuns o secunda sa simt toate astea… si-atunci m-au napadit toate gandurile, toate amintirile, toate gusturile.

te port cu mine astazi, la fel ca-n ziua dintai.

tu esti insula mea iar eu sunt pamantul din care te-ai nascut si pamantul in care te vei intoarce.

aud tot soiul de sunete – parca unele din ele n-au brazdat niciodata cerul Insulei. in jurul meu, totul pare la fel cum il lasasem si totusi altceva. uimit, bucuros, curios, merg inainte. oamenii se schimba, la fel si insulele lor.

va trebui s-o iau de la capat cu cartografierea. nu mi-e teama de asta: recunosc fiecare carare, inteleg fiecare fosnet al Copacului, urmez catre izvoare aceeasi lumina. avem timp. imbatranim, draga mea, dar imbatranim impreuna.

din timp in timp, cutez a-mi ridica privirea din ochii tai catre ceasul din perete. n-am simtit niciodata ca el ne masoara o trecere intre granite si totusi atunci cand il privesc se face frig.

din timp in timp, mi se face frig si ma tem, simtind pe umeri apasarea golului. atunci, ma arunc inspre cea mai apropiata creanga si-mi las trupul sa alunece catre varf, spargand coroana verde pana la soarele de deasupra.

acolo ma asteapta linistea, lumina si privelistea unei Insule vii, curate, de nestapanit.

pietrele pe care trebuie sa le rostogolesc spre varful muntelui fac parte chiar din trupul meu. uneori, ele nici macar nu au o forma fizica, insa le simt greutatea pe umeri si alerg mai departe spre varf, cu forta nebuneasca a claustrofobului inchis in spatele gratiilor.

se intampla cateodata sa simt gratiile ca niste tentacule impiedicandu-mi miscarile, stavilind respiratia. sunt ziduri pe care uneori nu le vad a putea fi depasite.

iluzie: zidurile si gratiile sunt bariere nascute de gandul sau trupul uman, traiesc atata vreme cat esti dispus sa le dai viata. nu vei gasi nici ziduri nici gratii in pulsul viu si salbatic al Insulei.

Ultima Colivie ne intemniteaza doar trupurile, insa inima va continua sa lumineze.

linistea mi-a marturisit: s-au terminat toate coliviile din lume – ieri noapte, au folosit-o pe ultima pentru a inchide fulgii de zapada.

de dimineata, am taiat frigul cu trupul meu viu si inca tanar. credeam ca m-am inselat, dar acum vad ca avusesem dreptate. nu ne ramane decat sa mergem inainte prin labirintul de gheata luminat din vreme-n vreme de bataile inimii pana vom dezleaga taina hartii catre Ultima Colivie. intr-adevar, azi noapte au folosit-o pe ultima.

daca ne vom mai gasi inchisi de astazi inainte, va fi pentru ca am facut-o noi insine.

si prind radacini in prezentul cu tine
azi, fara de veste, fara rabdare, fara de trac.

ploua nebun si cu sete iar stelele stau in hamac.

Insula propune un model rar intalnit al justitiei naturale: peretele inalt de stanca suporta valuri inalte, salbatice, in vreme ce plaja primeste mangaierile fine ale unor valuri moi aproape tandre.

lupta ii este data fiecaruia dupa putinte.

unii iti pot ierta asta pentru ca te iubesc superficial si interesat: cat timp foamea lor e satisfacuta, tu nu esti decat un alt ciudat inofensiv.

eu insa nu sunt de acord cu ei. niciun copac nu poate creste fara radacini. Copacul are multe trupuri. pe unul din ei scrie vanitate, pe altul angoasa, pe altul singuratate, pe altul salbaticie, pe altul sex. toate trupurile astea se unesc, insa, intr-o singura radacina infipta adanc in pamant, ce construieste insusi corpul insulei.

terra nova, aceasta insula. ma intreb cum ar arata daca fiintele pe doua picioare ar descoperi-o si si-ar subjuga-o. ma intreb cate dintre trupurile Copacului ar rezista..si mai ales care din ele…ma intreb daca s-ar afla cauza stiintifica a focurilor ce sfintesc insula in fiece noapte si ma intreb si daca nu cumva s-ar gasi o solutie sa fie sculptate in peretele perfect vertical al stancii chipuri fara nume prin negura vremurilor..

oamenii i-ar da insulei singura dimensiune care-i lipseste: timpul. Copacul ar arde intr-un altfel de foc in care mesteri priceputi ar topi nisip spre a inchipui sticla. In acea sticla conchistadorii tacuti ar fura plaja, inchipuindu-si ca pun, astfel, timpului zagaz. stiu ca insula s-ar opune cuceririi, dar oare cat ar conta?

cum fiece zi a acestei primaveri greu de descris aduce tot mai multe lumini si umbre in desenul acelui taram, cutez sa sper ca, totusi, el va ramane neatins, intru buna continuare a miracolului…

desigur, ocazional ploua amar si des, dar apa isi gaseste drum prin pamantul gras catre radacinile ce sustin imensa arhitectura a insulei fara sa se adune in ochiuri de apa. cel mai mult ploua in delta: triste, friguroase si melancolice, lunile martie, mai si noiembrie marcheaza punctul maxim al generozitatii cerului, iar delta isi tese existenta intr-o perdea fina si aproape permanenta de stropi reci.

in restul insulei, ploaia vine si pleaca dupa chef. vanturile biciuiesc peretele stancos, spargand uneori norii de creasta ascutita. desi trazneste des, violent si crud, obrazul peretelui stancos a ramas de mii de ani drept si nealterat de stralucirile ascutite si lucitoare ale fulgerelor.

animalele se tem cand fulgera si se ascund, imbratisand mute trupurile Copacului. doar focurile nu se tem, ramanand drepte si arzand, colorat. in asemenea nopti, picaturile de ploaie dau ritmul, vantul puternic nu se sfieste sa cante intre crengile Copacului iar focurile ard, transformand intraga insula intr-un urias instrument muzical hranit din ceruri.